Text și context

Plasat în cadrul celui de-al zecelea capitol al narațiunii Sfântului Luca, episodul care se găsește în centrul narațiunii din cea de-a douăzeci și cincea duminici după Rusalii, are un mesaj puternic. Descrie, în aparență un dialog între Hristos și un rabin din tagma fariseilor. În realitate, acesta e doar pretextul. Întrebarea pe care acesta I-o adresează constituie pretextul unei parabole menite a transmite un mesaj cu valoare perenă.

Legea

Viața veșnică reprezintă, apodictic, scopul vieții oricărui om cu preocupări mistice. Pentru tagma din care venea întrebătorul, era o emblemă. Un element care-i diferenția pe cei ca el de concurență. De saduchei. De aceea, răspunsul trebuia să fie unul bine ales. Învățătorul îl trimite la Lege. E ceea ce aștepta. Mulțumit de evoluția dialogului, ține să arate că și-a făcut temele. Rezumă, prin prisma a două elemente esențiale și a unui termen cheie întreg Vechiul Testament. Iubirea e cea necesară. Cu cele două direcții: una către Dumnezeu, iar alta către aproapele. Precum era de așteptat, veridicitatea celor spuse e confirmată de Fiul întrupat.

Parabola

Dacă discuția s-ar fi sfârșit aici, evanghelistul ar fi trecut-o probabil în vedere succint. Ori poate că ar fi uitat de ea. Cel aflat în postura de a întreba dorește, însă, lămuriri suplimentare. „Cine este aproapele meu?”, vine el să întrebe. Speră că i se va spune că familia, ori cei dragi sunt chemați a umple acest gol. Drept răspuns, i se prezintă o parabolă. O poveste care, prin analogie, îl lămurește. Omul, reprezentând condiția umană căzută, e jefuit. Drumul e și el bine ales. De la un punct emblematic, la care Învățătorul se referă mereu folosind sintagma de „a urca”. Ierusalimul. Înspre locul cel mai jos locuibil din lume. Ierihonul. Aflat sub nivelul mării. Primejdiile îl ajung aici pe bietul călător. Jefuit, e abandonat pe cale. Cum ruta e tranzitată, nu trece neobservați. Dintre cei călători, fiecare reprezentând o categorie socială și religioasă, doar cel din urmă se dovedește sensibil. Samarineanul. Omul provenind dintr-o locație privită cu suspiciune de evrei. Din motive despre care v-am vorbit deja. E ales spre a arăta că elemente precum dragostea, ori mila sunt ontologice. Țin de noblețea sufletească în primul rând. Pentru gestul său, e dat exemplu.

În concluzia celor prezentate, fariseul e întrebat dacă a înțeles mesajul. Răspunde afirmativ. Știe că cel care a dat dovadă de milostivire e considerat exemplul său. Are dificultăți în a-l defini prin prisma provenienței geografice. Nu poate să spună că e samarinean. Se mulțumește să zică doar: „Cel care a făcut milă cu el”. O definiție atipică. Corectă, totuși. E îndemnat să-i urmeze exemplu.

În loc de concluzii

În cuvântul de astăzi, Iisus vorbește astfel despre importanța milei ce vine ca o consecință a dragostei. Căci, ca noțiune abstractă, cea din urmă nu înseamnă mare lucru. Exprimată prin intermediul unor fapte concrete precum acesta, are o însemnătate aparte. Pornind de la aceasta, suntem chemați și noi să o cultivăm. Să facem din inimile noastre vase ale dragostei din care să se reverse milostivirea. Și din orice semen un „aproape”. Îndrăzniți!