Caracterul dominant al vieţii fericite a sufletului în rai, în această perioadă, este odihna după ostenelile săvârşite pe pământ pentru Împărăţia Cerurilor (Apocalipsa 14, 13; Evrei 4, 3). Însă aici, sub numele de odihnă nu trebuie a se înţelege nelucrarea, căci lucrarea este expresia vieţii sufletului, iar sufletul fiind nemuritor, lucrarea sa este fără de sfârşit.

Aşadar, prin cuvântul „odihnă”, aici se înţelege un anume fel de stare sau de lucrare care exclude tulburarea, patima. O lucrare care este plăcută sufletului, îi dă pace, îi dă odihnă. Încă pe pământ fiind, după mărturisirea Domnului, starea fără de patimi a sufletului, îi aduce acestuia odihna, ca urmare a fricii de Dumnezeu. După învăţătura Mân­tuitorului: „Luaţi jugul Meu peste voi şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29), acesta este începutul pe pământ al odihnei cereşti, în aşteptarea hotărârii celei mai de pe urmă, care trebuie să fie rostită după obşteasca judecată a lui Hristos şi începutul fericirii ne spuse care va fi.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 424-425)