În vremea aceea, a intrat Iisus iarăși în Ierusalim. Și, pe când mergea El prin templu, au venit la El arhiereii, cărturarii și bătrânii și I-au zis: Cu ce putere faci acestea? Sau cine Ți-a dat Ție puterea aceasta, ca să le faci? Iar lisus le-a zis: Vă voi întreba și Eu un cuvânt; răspundeți-Mi, și vă voi spune și Eu cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan din Cer a fost, sau de la oameni? Răspundeți-Mi! Și ei vorbeau între ei, zicând: De vom zice: din Cer, va zice: Pentru ce, dar, n-ați crezut în el? Iar de vom zice: de la oameni – se temeau de mulțime, căci toți socoteau că Ioan era într-adevăr proroc. Și, răspunzând, au zis lui lisus: Nu știm. Și lisus le-a zis: Nici Eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea. (Marcu 11, 27-33) (Joi în săptămâna a 32-a după Rusalii)

Cuvintele pe care le-a rostit Domnul, de-a lungul a mai multe zile la templul din Ierusalim, în preajma Paștilor, desigur că au atras multe mulțimi. Evanghelistul notează că, încă dimineață fiind, dar templul fiind deja vizitat de numeroși pelerini, au venit la El unii dintre slujitorii locului de rugăciune ca să-i ceară socoteală. Aceștia se simțeau atacați chiar acasă la ei. Chiar și cu alte ocazii, Domnul criticase practicile incorecte ale preoților și leviților de la templu, lipsa lor de implicare cu inima în ritual și câte altele. Însă alungarea schimbătorilor de bani și apostrofarea la adresa celor care au preschimbat templul, făcându-l „peșteră de tâlhari” (Marcu 11, 15-17) era deja un atac extrem de dur. Pentru acest gest, cei de la templu, precum și fariseii și saducheii ar fi vrut să Îl alunge de acolo sau chiar mai mult, să Îl pedepsească, dar nu puteau să o facă fiindcă și-ar fi atras ura poporului. 

Evanghelia acestei zile este o continuare a celei din ziua precedentă când Domnul, dimineață fiind, în drum către templu le vorbea ucenicilor despre credința vie care mută munții, cu condiția ca ea să fie însoțită de iertarea tuturor celor ce le-ar fi greșit cândva. Nici bine nu terminase, că „au venit la El arhiereii, cărturarii și bătrânii poporului”. Aceștia, acuzator, au îndrăznit să Îl întrebe cu ce putere face minunile pe care le face. 

Această întrebare nu era pusă prima oară. Și în Galileea făcuse Mântuitorul multe minuni, iar fariseii cârcotași, neavând la îndemână un motiv real de critică, au spus că Iisus face minuni cu puterea celui rău. Aceasta era suprema acuză, că prin Beelzebul alungă pe demoni (Matei 12,24). Și aici, în templu, Domnul e admonestat într-o formă similară. Însă slujitorii erau mai atenți la cuvinte și de aceea au adresat doar întrebarea acuzatoare, cu ce putere face acestea. Iisus era cumva prins la colț: dacă spunea că face minuni cu puterea lui Dumnezeu, atunci preoții și fariseii ar fi spus că ei sunt singurii consacrați cu puterea levitică. Domnul Hristos nefiind din seminția lui Levi, potrivit dreptului evreiesc nu avea puteri preoțești. Dar Iisus le putea spune că Dumnezeu Se descoperă neamurilor și prin oameni aleși, trimiși în urma unei revelații. Nu a procedat însă așa fiindcă El e mai mult decât unul dintre proroci. Însă nici nu a spus pe față că e Fiul lui Dumnezeu, fiindcă aceștia L-ar fi acuzat de blasfemie, cum de altfel au făcut-o ceva mai târziu. Iisus tăcea fiindcă ceasul Lui nu venise încă. 

În schimb, Atotînțeleptul Mântuitor le-a întors capcana printr-o întrebare similară: „Vă răspund dacă îmi spuneți și voi: Botezul lui Ioan a fost din cer sau de la oameni?”. Cei de la templu s-au sfătuit între ei așa cum au putut și au răspuns ambiguu. Au înțeles capcana: dacă spuneau că botezul lui Ioan e din cer, atunci se autodesființau fiindcă dacă Ioan boteza spre iertarea păcatelor, atunci nu mai era nevoie de jertfele de la templu, căci nici acelea nu ștergeau automat păcatele. Invers, dacă spuneau că botezul lui Ioan e de la oameni, se temeau că vor fi disprețuiți de mulțime, căci toți știau că Ioan a fost proroc. Atunci au recunoscut, în fața lumii întregi, că nu știu de unde vine botezul lui Ioan. Răspunzând ambiguu au căzut în capcană, fiindcă recunoșteau că Dumnezeu nu le descoperă lor cine sunt trimișii Săi. Prin urmare, deși sunt slujitori aleși, nu pot distinge clar ce este dumnezeiesc de ce este omenesc. Atunci Domnul le-a replicat: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea”. 

Din acest schimb de replici este de înțeles cu ce putere face Iisus minunile. Lucrarea Sa și botezul lui Ioan Botezătorul sunt înrudite. Indirect, de fapt a răspuns fariseilor că puterea Sa vine din cer. Însă dacă slujitorii templului nu au recunoscut trimiterea divină a lui Ioan, nu recunoșteau nici că Domnul Iisus e trimis de Tatăl. Ce sens avea atunci ca Mântuitorul să le spună de unde e puterea Sa? Oricum nu L-ar fi crezut. Această stare de fapt se încadrează în ceea ce a îndemnat odinioară Hristos, pe Muntele Fericirilor: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7, 6). Altfel spus, nu are sens să întreții discuții teologice înalte ca să convingi pe cineva de ceva, căci dacă el nu are inima deschisă pentru a le primi, atunci argumentația ta este inutilă. De aici putem înțelege cum stau lucrurile în confruntarea cu cei de alte credințe. Nu expunându-le dreptatea mea, voi ajunge să îi conving pentru că dacă ei nu au inima deschisă, nu vor crede. Ba mai mult, se vor îndârji mai tare împotriva mea. Dacă vreau să câștig pe cineva pentru Adevăr, calea cea mai bună este cea a faptei, a exemplului personal. Prin ea arăt cine și cum sunt, în Cine cred. Așa descopăr din faptele mele, credința mea (Iacov 2, 18), care e una vie. Această credință, iertătoare de greșeli și blândă, deschide inima necredincioșilor și nu afirmația unei credințe raționale, moarte. Nu rațiunea convinge, ci căldura inimii.