Nu trebuie creștinul să se teamă de moarte, ci să se pregătească pentru ea prin pocăință și mărturisire (1)
Există o singură moarte, păcatul, căci este pierzania sufletului, iar moartea trupească este înfricoșătoare cu numele, iar nu în realitate. Și toți oamenii ne primejduim să pătimim o patimă irațională cu totul, pe de o parte nu ne temem să-L lovim pe Dumnezeu prin păcat, iar pe de altă parte, ne temem de această moarte naturală. Așadar, nimic din cele omenești nu sunt înfricoșătoare, ci numai păcatul, nici sărăcia, nici boala, nici ocara, nici necinstea, nici batjocura, nici moartea însăși pentru cei ce știu să filosofeze. Adevărata nenorocire este să-l mâniem pe Dumnezeu, Făcătorul, Cel ce ne hrănește și Binefăcătorul.
Că nu trebuie creștinul să se teamă de moarte, ci să se pregătească pentru ea prin pocăință și mărturisire
Există o singură moarte, păcatul, căci este pierzania sufletului, iar moartea trupească este înfricoșătoare cu numele, iar nu în realitate. Și toți oamenii ne primejduim să pătimim o patimă irațională cu totul, pe de o parte nu ne temem să-L lovim pe Dumnezeu prin păcat, iar pe de altă parte, ne temem de această moarte naturală. Așadar, nimic din cele omenești nu sunt înfricoșătoare, ci numai păcatul, nici sărăcia, nici boala, nici ocara, nici necinstea, nici batjocura, nici moartea însăși pentru cei ce știu să filosofeze. Adevărata nenorocire este să-l mâniem pe Dumnezeu, Făcătorul, Cel ce ne hrănește și Binefăcătorul.
Pentru ce te temi de moarte? Spune-mi mie. Fiindcă ea te scoate îndată din hărțuielile vieții și din tulburările ei și te trimite la viața cea netulburată. Pentru ce-l plângi pe cel plecat din vâltoarea celor de aici către limanul cel liniștit, unde și tu de vei duce peste puțină vreme? Păcătos era? Bucură-te, fiindcă i s-au tăiat lui cele ale păcatului și s-a oprit prin moarte faptul de a păcătui, și slăvește-L pe Cel care l-a luat mai înainte de a se afunda în adâncul unor și mai mari rele. Dar poate era drept? Încă și mai mult bucură-te, mulțumind Domnului, Celui ce și-a luat propria comoară spre odihnă veșnică. Numai pentru păcat plângi și varsă lacrimi. Căci acesta este moartea sufletului nemuritor, care a înnegrit și a mânjit frumusețea cea după chip. Pentru păcat orice lacrimă să curgă, și să nu înceteze să trimită suspin din adâncul inimii. Căci ni s-a poruncit numai să ne întristăm și să plângem puțin pentru cel adormit în Hristos, dintr-o compătimire naturală, atât cât să nu părem neîndurerați celor apropiați, iar nu să ne zbuciumăm și să tânguim cu amar, „precum cei ce nu au nădejdea învierii”.
Nu-L vezi pe Hristos plângând în liniște pentru Lazăr? Și aceasta ca să ne dea nouă o pildă de învățătură, astfel încât întru toate să plângem cu măsură pentru cei ce mor și nu să ne tânguim mai mult decât se cuvine. Așa cum spune cineva dintre sfinți, „De aceea îl plânge Hristos pe Lazăr, pentru că avea să-l învieze, nu pentru că a adormit, ca și cum ar zice surorilor aceluia: „Pentru voi care vă tânguiți acum sunt silit ca pe cel ce a ajuns la limanul cel liniștit iarăși să-l scot prin înviere la viața aceasta cu multe dureri și cu multe valuri de la odihnă la necazuri și chinuri și ispite”. Căci moartea este odihnă bărbatului, precum zicea Iov. Sau mai degrabă a lăcrimat Domnul și pentru stricăciunea care vine firii din pricina păcatului și pentru felul în care neascultarea ne-a gătit nouă moarte în locul nemuririi, pe care am primit-o din neluare aminte.
Așadar, la fel trebuie să facem și noi, precum am învățat. Căci ce zice înțeleptul? „Pentru cel mort plângi, că-i lipsește lumina. pentru cel nebun, plângi că-i lipsește mintea. Puțin plângi pentru mort, pentru că s-a odihnit, dar viața celui nebun mai rea este decât moartea”[1]. Plângi neîncetat însă, dacă-ți stă în putere, toate câte ai greșit spre curățirea din nou a sfântului Botez, întocmai ca niște prunci care, primind sfântul Botez, iarăși îl întinăm prin păcat în viața de după el. Iar dacă lacrima este de prisos pentru tine, cu mila și harul lui Dumnezeu, plângi și pentru tot cel întristat și necăjit prin dragoste sinceră, întristându-te împreună cu aproapele și mângâindu-l pe el. Căci așa ni se poruncește de către Apostol „să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu cei ce plâng”[2]și astfel să ne însușim cele ale aproapelui.
Iar moartea e o datorie comună și necesară, nici nu te teme, nici nu te îndurera pentru ea, tânguindu-te în chip fără de minte, ci pregătește-te pe tine neîncetat pentru călătoria aceea îndepărtată. Seamănă, ca să seceri, luptându-te până ce ai timp, (căci nu e vădit sfârșitul), și sârguiește-te până ce nu se închide târgul să-ți neguțătorești mântuirea prin îngrijirea de faptele dumnezeiești și plăcute lui Dumnezeu. Pregătește-te ca un înțelept pentru ieșire și sârguiește mai înainte de sfârșit să placi lui Dumnezeu și să te împaci cu El încă de aici, și nu te întrista pentru moartea la care oricum vom merge, din porunca lui Dumnezeu, peste puțină vreme, mâhnește-te numai pentru păcate, pentru ca dezlegându-le pe ele încă de aici să pleci dincolo curat.
(Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura Doxologia)
[1]Înțel. Sir. 22, 9-11.
[2]Rom. 12, 15.
Nu te-ai rugat niciodată ca să ți se dea smerenie?
Răni din luptele duhovnicești – cum le vindecăm?
Traducere și adaptare:Sursa:Extras din Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura DoxologiaCitește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro