Aforismele Părintelui Paisie Aghioritul

Dezinteresul față de Dumnezeu aduce dezinteres pentru toate celelalte, aduce dezintegrare. Mare lucru este credința în Dumnezeu! Slăvește omul pe Dumnezeu și apoi îi iubește pe părinții lui, casa lui, rudele lui, munca, satul, legea, statul, patria lui.

Ignoranța nu mai are scuză în lumea de astăzi. Lipsește dispoziția cea bună, generozitatea. Acela care are dorință în inimă de a-L cunoaște pe Hristos Îl va cunoaște. Va primi întoarcere. Și dacă nu va găsi nici un teolog, nici un călugăr, nici nu va auzi cuvântul lui Dumnezeu, dar va avea dispoziție bună în suflet, va primi întoarcere fie de la un șarpe, fie de la o altă fiară, fie de la un fulger, fie de la un cataclism sau de la oricare alt fapt pe care îl va rândui Dumnezeu.

Și dreptate de ar avea cineva, când se duce să se îndreptățească pe sine, odihnă nu are, darmite când nu are dreptate și își îndreptățește păcatul său în cel mai rușinos mod!!! De aceea, atât cât putem, să luăm aminte la nerușinare și la disprețuirea nu numai a celor dumnezeiești, ci și a aproapelui nostru, fiindcă acesta este chipul lui Dumnezeu. Oamenii nerușinați se află în primul stadiu al hulei împotriva Duhului Sfânt. Cei care disprețuiesc cele dumnezeiești se află în stadiul al doilea, și în al treilea se află diavolul.

Dacă am simți în mod real că suntem frați cu toți oamenii, am suferi pentru toți cei care trăiesc în păcat și nu ne-ar sminti viața lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.

Oriunde te-ai întoarce, vezi înțelepciunea lui Dumnezeu. Înainte când toate erau naturale, cât de frumos era!

Cel nedrept și în general, orice vinovat, când nu cere iertare este chinuit de conștiința sa, și mai mult încă, de furia celui nedreptățit. Nu este foc mai mare decât arderea lăuntrică a sufletului de către conștiință.

Mare lucru să aibă omul binecuvântarea lui Dumnezeu! Bogat este! Fiindcă are binecuvântare stă în picioare, nu se prăbușește. Iar dacă nu are binecuvântare, nu stă. Nedreptatea este mare păcat. Toate păcatele au ușurare, dar nedreptatea nu are, ci atrage urgia lui Dumnezeu. Cele mai multe rele care se întâmplă sunt din nedreptăți. Rareori și cu foarte puțini se întâmplă ca bolile, falimentele sau celelalte să fie o încercare a lui Dumnezeu. Aceștia vor avea plată curată.

Simplificați-vă viața, ca să plece stresul. Fiindcă cele mai multe divorțuri de acolo încep. Dacă însă oamenii și-ar simplifica viața, ar fi și odihniți și bucuroși.

Dacă oamenii nu se pocăiesc, dacă nu se întorc la Dumnezeu, pierd viața veșnică. Trebuie ca omul să fie ajutat să simtă înțelesul mai adânc al vieții, să-și revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul este ca omul să sporească duhovnicește și nu doar să nu păcătuiască.

Și numai durerea pe care o simte cineva pentru altul este ca o rugăciune.

Lucrarea duhovnicească pe care o facem cu noi înșine este o lucrare tăcută și asupra aproapelui, fiindcă în acest caz vorbește exemplul și atunci oamenii imită binele pe care îl văd și atunci se îndreaptă.

Zicea gheronda Paisie: „Aruncați povara luptei voastre la rugăciune, fiindcă ea vă va ține în contact cu Dumnezeu. Și contactul acesta trebuie să fie permanent. Rugăciunea este oxigenul sufletului, este o nevoie a sufletului și nu trebuie să fie o corvoadă. Rugăciunea, ca să fie auzită de Dumnezeu, trebuie să fie cu smerenie, cu simțirea adâncă a păcătoșeniei noastre și să fie din inimă. Dacă nu este din inimă, nu folosește. Dumnezeu ascultă pururea rugăciunea omului sporit duhovnicește. Meditația Sfintei Scripturi ajută mult rugăciunea, fiindcă înfierbântă sufletul și îl pregătește.

Dacă vreau să nu mă supăr, ca să fiu bucuros, dacă vreau să nu îmi pierd pacea mea, ca să fiu blând, atunci sunt indiferent. Omul duhovnicesc însă este tot o durere. Se îndurerează adică pentru situații, pentru oameni, dar este răsplătit pentru această durere cu dumnezeiască mângâiere. Simte durerea, dar  simte înlăuntrul lui dumnezeiasca mângâiere, fiindcă Dumnezeu revarsă în suflet binecuvântări din Rai și omul se bucură de dumnezeiasca dragoste. Aceasta este bucuria, bucuria duhovnicească de nedescris care inundă inima.

Cei care sunt pedepsiți și nu sunt vinovați își adună comoară, iar cei care sunt vinovați, și sunt pedepsiți, sunt achitați.

Sunt oameni care au un oarecare egoism și Dumnezeu le dă o palmă ca să-i coboare. Alții au chiar puțin mai mult egoism, și Dumnezeu le dă și lor o palmă ca să se coboare jos. Dar pe cei care au mândrie luciferică, Dumnezeu îi lasă. Poate să pară că fac progrese, dar ce progres este acesta? Întunecat progres! Și pe urmă nu cad doar jos. Ci cad de-a dreptul în prăpastie. Dumnezeu să ne păzească!

Nu se cuvine să te cerți ca să te aperi.

Cel care își îndreptățește păcatul său, îl îndreptățește pe diavolul. Unul ca acesta nu are odihnă niciodată. Or, chiar dreptate de ar avea cineva, când se duce să se îndreptățească pe sine, iarăși odihnă nu are, cu cât mai mult să nu aibă dreptate și să-și îndreptățească greșeala lui în cel mai nerușinat chip!

Cel care are neliniște duhovnicească, află ceea ce îi lipsește, caută și se folosește. Eu, ca începător, când citeam ceva, copiam ca să nu uit și încercam să pun în aplicare. Nu citeam ca să-mi petrec în mulțumire ceasul meu. Era înlăuntrul meu neliniștea cea bună și când nu înțelegeam ceva, întrebam ca să aflu cum este. Citeam puțin, dar mă mustram mult pe mine însumi cu cele ce citeam. „Unde mă aflu. Ce fac?” Mă puneam pe mine pe banca acuzaților. Nu lăsam să treacă cele ce citeam așa fără să dau socoteală.

Cărțile părinților, ca să fie de ajutor, trebuie să fie citite cu smerenie și rugăciune.

Din odihna celuilalt se naște odihna mea.

Aceste baze (baze duhovnicești, cum sunt mănăstirile sau parohiile vii) vor alunga bazele (militare) din Cipru. Problema Ciprului nu este una de natură politică, ci este, în fond, una duhovnicească.

Nu se compară bucuria cuiva, când dă cu bucuria pe care o simte când primește. Dar cei mai mulți oameni se bucură să primească și se lipsesc de dumnezeiasca bucurie și de aceea sunt chinuiți înlăuntrul lor.

Bucuria cea mai înaltă vine din jertfă. Numai când se jertfește cineva se înrudește cu Hristos, fiindcă Hristos este jertfă.

Să-L rugăm pe Hristos să ne adauge credință și să ne-o sporească.

- Gheronda, de ce, deși cer ceva cu credință, Dumnezeu nu îmi dă?
- Crezi, ceri, dar dacă nu ai smerenie sau ai dispoziție pentru mândrie, nu-ți dă Dumnezeu. Poate să aibă cineva credință nu numai cât un grăunte de muștar, ci cât un kilogram de muștar, dar dacă nu are smerenie pe măsură, Dumnezeu nu lucrează, fiindcă nu s-ar folosi. Unde există mândrie, nu lucrează credința.

Această viață nu este spre rostuire. Vom muri unde vom muri, cel puțin să murim cum trebuie!

Astăzi ca să poată înfrunta omul dificultățile pe care le întâmpină, trebuie să Îl aibă înlăuntrul lui pe Hristos de la Care va lua dumnezeiască mângâiere, ca să aibă oarecare lepădare de sine. Cel care este gata de moarte nu se teme de nimic.

Când cineva este mișcat în mod egoist, nu primește harul lui Dumnezeu și prin urmare se află în primejdie de a fi lepădat de Hristos.

Hristos nu a folosit deloc pentru Sine Însuși puterea Lui dumnezeiască și a purtat multă durere în trupul Lui sensibil din multa iubire pentru făptura Lui. Această dragoste a lui Hristos pentru om, dacă ar simți-o cineva, numai atunci ar deveni om înlăuntru în mod real.

- Pentru ce, gheronda, deși am simțit de multe ori atotputernicia lui Dumnezeu, nu vedem și pronia Lui pentru noi?
- Este cursa diavolului. Diavolul aruncă praf în ochii omului, ca să nu vadă pronia lui Dumnezeu. Pentru că atunci când omul vede pronia lui Dumnezeu, se va înmuia inima lui de granit, va deveni sensibilă și va izbucni în slavoslovie și asta nu este în interesul diavolului.

Sursa: http://www.agiosgeorgioshaidarioy.gr/paisiossymboyles.html