Stau lângă un râu presărat pe maluri cu flori albastre. Iar râul izvorăşte din lacrimile mele. Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge, curg lacrimi. O, ceruri preaîndurate, vouă vă descopăr taina mea: în loc de sânge, am în inimă lacrimi. Ele sunt viaţa mea, ele sunt taina mea. Plâng, dar, pentru toţi cei mâhniţi, pentru toţi cei fără prihană, pentru toţi cei umiliţi şi ocărâţi, pentru toţi cei flămânzi şi fără adăpost, pentru toţi necăjiţii, chinuiţii şi întristaţi. În curând, gându­rile mele se vor înăbuşi de durere şi se vor preface în simțăminte, iar simţămintele se vor revărsa în lacrimi.

Da, necuprinse sunt simţămintele mele şi lacrimile mele fără număr. Şi aproape fiecare simţământ plânge şi suspină, căci, de îndată ce se întoarce din mine că­tre lumea dimprejurul meu, întâmpină câte o cruzime omenească. O, este oare vreo făptură mai crudă şi mai sălbatică decât omul?...

De ce am fost aruncată în lumea aceasta, printre oameni? Odinioară, cu multă, multă vreme în urmă, când, hoinărind prin codrii mei adânci şi fără hotar, nu ştiam de oameni, lumea era pentru mine numai rai şi bucurie. Îmi împleteam fericită bucuria şi uimirea cerească printre florile bine-înmiresmate şi mestece­nii zvelţi, printre crângurile pline de pomi roditori şi cerurile albastre. Dar „el" a păşit în grădina mea. El, crud şi sălbatic şi trufaş, omul. Mi-a călcat în picioare florile, mi-a doborât copacii şi a întunecat cerul. Şi ast­fel a preschimbat raiul meu în iad... O, nu îl urăsc pen­tru aceasta, ci mai vârtos mi-e milă de el. Mi-e milă de el pentru că nu are simţământul raiului. Iar pentru făpturi, pentru orice fel de făptură, nu este urgie mai mare decât omul. Ştiţi voi, o căprioară nu poate urî. Ea poate simţi doar milă şi durere. Toate ocările şi cruzi­mile, ea le întâmpină cu durere şi milă. Durerea, iată răsplata ei. Durere, urmată de milă... O, oameni, cât sunteţi de cruzi şi sălbatici! Am auzit că există şi dia­voli. Dar este cu putinţă să fie mai răi ca oamenii? Un lucru cer, un singur lucru voiesc: ca omul să nu mai aibă suflet, să nu mai aibă simţăminte, nici gânduri...

Fiecare cruzime omenească am simţit-o ca pe lovitură grea în inimă. De aceea un cancer s-a ivit în inima mea. O, câte răni port în inima mea! Câte lo­vituri!... Cu adevărat, m-am rătăcit în rai: o căprioa­ră în raiul pierdut! O, miluieşte-mă, Preabunule şi Preaîndurate! Mulţime de răni, una după alta, una peste alta şi, iată, un cancer s-a ivit în inima mea! O, izbăveşte-mă de oameni, de oamenii cei cruzi şi răi! Astfel îmi vei preschimba lumea în rai şi întristarea în bucurie...

(Lupta pentru credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și Sfântului Iustin Popovici, Editura Egumenița Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, pp.152-154)