O carte despre un om de Poveste și Împărăție

Pentru îndoielnicii în mărturia creștină a românilor, cartea este o pagină de vindecare. Modul în care a scris la mașină mii de pagini de manuscris pentru a fi difuzate în Țară (mai întâi în genunchi, în dulapul îngust ce-l ținea într-o garsonieră), urmărirea sa, expunerea sa permanentă și ajutorul acordat de soție și familia lărgită dovedește – dacă mai era nevoie – în ce mod a rezistat România cu adevărat. Am terminat citirea cărții târziu, în noapte. Și singurul gând a fost să mă pun pe rugăciune. Pentru Traian Dorz, fratele nemuritor nu doar în vers. Și pentru toți aceia care au dăruit Bisericii, prin Oastea Domnului, aura rezistenței în Hristos a unui neam. 

De foarte multă vreme așteptam o carte scrisă simplu, pe sufletul lui Dumnezeu, despre omul și poetul Traian Dorz. De curând a iești de sub tipar volumul lui Costel Rotaru, Ancorați în trecut. Mărturii cu fratele Traian Dorz (Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 233 pg.). Un poet pe nedrept „nevalorizat” de literatura modernă, despre care Zoe Dumitrescu Bușulenga – înainte de a ajunge Maica Benedicta – spunea că atinge la nivelul cel mai înalt definirea de imnograf modern al frumuseților lui Dumnezeu. Un poet uitat, ascuns de praful gros, prea gros, al unei poezii românești pierite în derizoriu. Socotit prea des versificator de adepții frângerii limbii române în argoul trivialității continue.

Costel Rotaru, un strașnic ostaș al Domnului, povestește cu mare simplitate dragostea lui pentru lucrarea unui om, pentru opera sa. Am auzit de multe ori după 1990 despre existența unei literaturi de sertar. Dar am constatat – cu foarte puține excepții, Traian Dorz fiind una dintre ele – că abia s-au închegat câteva volume și marea majoritate dinte ele au fost ale memoriei arestate. Semn că adevărații mărturisitori trebuiau eliberați de generația actuală prin aducerea lor dinaintea generațiilor ce vin. De prea puține ori, vai, lucrul a fost posibil. Costel Rotaru ne povestește cum a lucrat el, într-o ilegalitate stresantă, la multiplicarea lucrărilor fratelui-poet Traian Dorz și în ce mod întâlnirile cu acesta i-au marcat viața. Nu doar aceasta de acum. Tandru și dibaci în descriere, ocolește delatorii și răutatea din jur. Și ne descoperă icoana unui om mărturisitor nu doar în cuvinte.

Mi-am amintit des, în timp ce alergam prin carte, în nădejdea că nu se sfârșește, de cuvintele lui Novalis: În golful cuvintelor tale mi-am aruncat ancora, Doamne! Pentru că din relația de intimitate creatoare, din școala deschisă cu fiecare întâlnire și din intimitatea în rugăciune și credință dintre autor și eroul său – și al multora dintre noi – povestea ne poartă din Livada Beiușului tot mai aproape de aceea a Împărăției lui Dumnezeu. Pentru îndoielnicii în mărturia creștină a românilor, cartea este o pagină de vindecare. Modul în care a scris la mașină mii de pagini de manuscris pentru a fi difuzate în Țară (mai întâi în genunchi, în dulapul îngust ce-l ținea într-o garsonieră), urmărirea sa, expunerea sa permanentă și ajutorul acordat de soție și familia lărgită dovedește – dacă mai era nevoie – în ce mod a rezistat România cu adevărat. Am terminat citirea cărții târziu, în noapte. Și singurul gând a fost să mă pun pe rugăciune. Pentru Traian Dorz, fratele nemuritor nu doar în vers. Și pentru toți aceia care au dăruit Bisericii, prin Oastea Domnului, aura rezistenței în Hristos a unui neam. Mulțumesc, Costel Rotaru!

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie