În rândul unor tinere este foarte răspândită formula: „Nu am nevoie de soţ. Vreau să am un copil şi să-l cresc singură”. Aceste fete nu cred în dragoste. Pentru ele există doar o necesitate fiziologică, iar ca să nu rămână singure au nevoie de un copil. Ele refuză să înţeleagă că un copil, mai ales dacă este băiat, are nevoie şi de sfaturile unui tată. Ele nu acceptă taina relaţiilor dintre soţ şi soţie şi nu-şi pot imagina ce înseamnă bucuria dragostei dintre soţi.       

La începutul anilor ’70 o doamnă respectabilă a spus că, după părerea ei, soţul este o pură întâmplare care putea şi să nu existe, iar fiul este proprietatea ei, sânge din sângele ei. Câţiva ani mai târziu această „întâmplare” a părăsit-o. Gestul soţului a durut-o mult.

Cât timp părinţii se ceartă, copiii, cu ochii trişti şi în lacrimi, doresc familii trainice; dar ajungând la maturitate, îi imită pe părinţi şi consideră familia o instituţie socială depăşită. Există un proverb: „Copiii sunt florile vieţii, dar se văd bine numai de la geamul unei case străine”.

Aceste flori, nereuşind să vadă lumina zilei, sunt strivite în număr mare: 90% din copiii neplanificaţi sunt ucişi în instituţiile medicale, unele femei fac câte zece avorturi. Aceste flori sunt date în orfelinate. Tot mai multe femei omoară prunci, aruncându-i pur şi simplu.

Iar un copil singur în familie, mai ales dacă este crescut de o mamă singură, pe lângă care toată lumea tremură şi se străduieşte să-i îndeplinească şi cea mai mică dorinţă, căruia vor să-i ofere o educaţie „aleasă”, încărcându-l cu tot felul de lecţii, devine nervos şi creşte ca un egoist infantil şi saturat de toate.

Una din cauzele principale ale scăderii natalităţii este egoismul părinţilor. Multe familii se destramă din cauză că unul dintre soţi refuză categoric naşterea unui copil. Mai ales că unele femei, atrase de poziţia socială (şi care le face, potrivit opiniei lui Engels, „libere”) nu pot să-şi facă timp să nască şi să se ocupe de educaţia unui copil.

După cum am spus mai sus, singurului copil din familie i se oferă de toate, jucării, dulciuri, haine scumpe, excursii. Părinţii însă nu au timp să se ocupe de el. În altă familie, copilului i se acordă prea mult timp, înscriindu-l la tot felul de cercuri şi şcoli de prestigiu. În această situaţie, copilul este un fel de reclamă pentru părinţi şi se ignoră persoana lui morală. Drept consecinţă, apar criminali care mai de care din familii respectabile de intelectuali. La copii creşte tot mai mult cruzimea, nu numai pe stradă, dar şi în şcoli.

Părinţii creştini trebuie să fie pregătiţi, în pofida greutăţilor care vor apărea, să construiască o familie cu adevărat creştină, ţinând minte că pentru fiecare copil Dumnezeu trimite ajutor. Desigur că aceasta cere un anumit sacrificiu, uneori trebuie să renunţăm la o vilă luxoasă sau la o maşină, la haine şi călătorii costisitoare. Dar să nu uităm că de tot ce avem nevoie Dumnezeu nu ne va lipsi. O familie cu mai mulţi copii este încă una din formele răspândirii creştinismului în lume.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, p. 238-240)