Încă din primele secole creștine există dovezi ale celebrării în biserici a sărbătorii Schimbării la Față, iar de la sfârșitul secolului al VI-lea, data pentru această sărbătoare s-a stabilit la 6 august. Tot din această perioadă datează și primele opere de artă iconografică.

Lumina lui Hristos cel transfigurat reprezintă expresia principală a mișcării isihaste prin intermediul învăţăturii „părinților isihaști“. Sf. Grigore Palama, susținea că Dumnezeu este numit „Lumină“ nu datorită esenței sale (ousia) ci datorită lucrărilor Sale şi a luminii „necreate“ ce pot fi simțite cu ajutorul simțurilor pământești prin rugăciune, atâta timp cât cel care se roagă îndeplinește unele criterii (are o inimă pură, amintire neîncetată de Dumnezeu  etc.).  Această dogmă a Bisericii a cauzat anumite schimbări iconografice în alcătuirea icoanei în care este reprezentată Schimbarea la Față, mai ales în ceea ce privește redarea Slavei dumnezeiești. Așadar, icoana este pictată nu doar în conformitate cu învățăturile Evangheliei, Schimbarea la Față fiind relatată de către toți Evangheliștii (Matei 17,1-9, Marcu 9, 2-13, şi Luca 9,28-36) cu excepţia lui Ioan, ci și cu spiritul ei.  Datorită semnificației dogmatice a acestui eveniment, tematica iconografică a suferit foarte puține modificări de-a lungul secolelor.  Însă redarea sa a fost un motiv nu numai pentru teologi ci și pentru iconografi pentru a da naștere unor noi dezbateri asupra modului în care lumina necreată ar trebui să fie redată prin mijloacele materiale ale acestei lumi. În acest punct tema teologică a icoanei întâlneşte învăţătura isihastă şi viziunea asupra divinului și a luminii necreate.

În icoana Schimbării la Față avem proiecția unei antiteze intenționate de o măreție uimitoare,  până la cel mai înalt grad. Compoziția îl înfățișează pe Hristos, stând nemișcat, deasupra tuturor, învăluit în slavă și pace, izvorâte din sine, scăldând în lumină divină pe Moise și Ilie ce stau cu capetele plecate de-a stânga și de-a dreapta Domnului formând un cerc perfect cu ceea ce se află sub văl, toate în contrast cu dinamismul Sfinților Apostoli din partea de jos a icoanei, încă nedesprinși de cele omenești, răscoliți și uluiți de această Revelație.

Hristos schimbat la față este reprezentat în partea de sus și în mijlocul icoanei, deasupra vârfului Muntelui Tabor al Galileii.  Cu o mână binecuvintează iar în cealaltă ține un pergament în care este scrisă Legea Sa.  Este îmbrăcat cu o haină albă și e învăluit de lumina slavei Sale, căci lumina este puterea cea dintâi a lui Dumnezeu. (Ps. 27,1; Is. 60,19-20 și 42,6), așa cum și arătarea minunată de la Bobotează o dovedește.  Sf. Evanghelist Marcu descrie scena după cum urmează: „Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul.“ (Marcu 9, 2-3).

Albul, culoarea Revelației

Lumina necreată este ilustrată în icoană prin raze și culori simbolice care-L înveșmântează pe Hristos. Cele două cercuri concentrice simbolizează prezența celorlalte două persoane ale Sfintei Treimi, o plenitudine a sferelor din întreg universul creat. Cercul este din punct de vedere iconografic forma perfectă și simbolizează existența infinită, divinul. Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, în momentul Schimbării la Față este circumscris de următoarele trei simboluri de lumină: razele ce formează un pătrat elipsoid, liniile aurite (crisografie - arta de a scrie cu litere de aur) și aura luminoasă (aureola) în jurul capului și a veșmintelor de culoare albă. Razele ce ies din corpul Său simbolizează soarele, liniile aurii transmiterea vieții divine, aureola aduce aminte de sfera soarelui, un simbol al sfințeniei și al energiei spirituale emanată iar veșmintele imaculate, puritate și incoruptibilitate. Din punct de vedere teologic, această lumină Taborică face icoana o dovadă iconografică a realității divine.

Strălucirea, ce caracterizează pe Hristos și veșmintele Sale „albe ca lumina“( Matei 17, 2) ce sclipeau, străluceau și reflectau lumini ale splendorii divine, este accentuată în toate descrierile Sfinților Apostoli. Albul ca simbol al luminii are atributul de a se răspândi pe sine în timp ce străbate spațiul. Și astfel reprezintă ceea ce este veșnicia. Denotă inocența sufletului, puritatea și sfințenia vieții, bucuria, neprihănirea, credința și slava. Referințe despre acest lucru sunt făcute în întreaga Sfântă Scriptură: „spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi“ (Ps. 50,9). Veșminte albe sunt purtate de noii botezați ca un semn al nașterii lor la viața cea adevărată. Albul devine culoarea Revelației, a arătării harului. Așa cum spune Sf. Ioan, „Dumnezeu este Lumină“ (I Ioan 1,5).

Hristos este înfățișat cu o aură ce cuprinde o cruce pe brațele căreia sunt literele „Ο ΩΝ“ ce înseamnă „Cel ce este sau Cel ce este prezent“. Asta este o reamintire că El este „icoana“ autentică și deoființă (homoousios) cu Tatăl. Dumnezeu se arată lui Moise pe Muntele Horeb spunând „Eu sunt Cel ce Sunt“ ( Ieșire 3,14). Exact asta este și scris pe aura lui Hristos, indicând că el co-există cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Această formă a crucii într-o aureolă arată spre  evenimentul răscumpărării prin Sfânta Cruce.

Fiind în Slava Sa divină, Hristos binecuvintează având fața îndreptată spre cei ce asistă, spre cei cărora le este și adresată. Gestul de a binecuvânta cu cele două degete ridicate( arătătorul și mijlociul și cu celelalte trei unite, se referă la cele două naturi ale Sale, cea divină și cea umană, și respectiv la cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Când coboară de pe Muntele Tabor, Hristos binecuvintează într-un alt fel. El atinge degetul mare cu inelarul și are celelalte trei degete ridicate. În acest fel el indică din nou cele două naturi și cele trei ipostasuri (persoane), în timp ce degetele formează în această postură monograma Grecească IC XC (= Iisus Hristos), înscrisă ca titlu pe toate icoanele ortodoxe ale lui Hristos, chiar și în Russia.

Hristos este străjuit de două persoane, Proorocul Ilie în stânga și Moise ținând Tablele Legii în dreapta. Aceste două persoane sunt prezentate ca fiind prototipuri ale Apostolilor, deoarece Dumnezeu a apărut la amândoi; lui Ilie pe Muntele Carmel și lui Moise pe Muntele Sinai. În plus, în tradiția creștină, muntele este locul unde cerul întâlnește pământul și urcarea pe munte are un sens metaforic ce se referă la urcarea unor trepte de sfințenie. Ce doi prooroci, dintre cele mai mari persoane ale Vechiului Testament, par a avea o conversație cu Hristos: „Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, și care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim“ (Luca, 9,30-31).

Hristos apare în strălucirea slavei Sale divine ca să pregătească și să întărească pe apostolii Săi aflați pe cale să fie zguduiți  de încercarea grea a Patimilor și a Crucii.  Moise și Ilie sunt reprezentați într-o formă mai umană decât Mântuitorul simbolizând legea Vechiului Testament și Proorocii. Ei, de asemenea, îi simpolizează pe cei morți (Moise) și pe cei vii (Ilie ce a fost luat de pe pământ și dus la cer într-o căruță de foc). Hristos le reamintește că El este cel care a adus Legea lui Moise și Proorociile Vechiului Testament, reprezentați aici prin Ilie și denotă superioritatea Sa asupra acestor Scripturi prin mărturia Tatălui, „Acesta este Fiul Meu...“

Prefigurarea Învierii

În contrast cu cei doi Prooroci, trei apostoli sunt reprezentați stând nemișcați la picioarele lui Hristos și înfricoșați de ceea ce se întâmplă. Orbiți de apariția divină, de energia divină, ei sunt pictați ca fiind foarte uimiți și pătrunși de o mare agitație și tulburare, așa cum scrie și Evanghelistul Matei: „Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte“.(Matei 17, 6). În Sfânta Scriptură mai avem un exemplu unde omul nu poate sta în fața prezenței divine: fața lui Moise ce radia de lumină Dumnezeiască după ce a coborât din Sinai, astfel încât oamenii nu se puteau uita la el (Ieșire 34, 27-37).

Lumina izvorâtă din firea divină a lui Hristos transformă în lumină pe Apostoli pierzând orice pondere umană Într-adevăr, Petru, Iacob și Ioan sunt aleși datorită duhovniciei lor ca „martori ai măreției Sale ... fiind cu El pe muntele cel sfânt“ (II Petru 1,16-18). Măiestria cu care pozițiile apostolilor sunt pictate, cu expresiile lor înfricoșate, creează o impresie dramatică în comparație cu măreția liniștii radiată de postura „fără timp“ a celor pictați în partea de sus a scenei. Dacă lipsa de mișcare exprimă pacea dumnezeiască și viața veșnică, prin contrast mișcarea demonstrează starea păcătoasă a umanului în fața vieții spirituale. Pe lângă aceasta, același simț al mișcării și al agitației aparține lumii pământești, tărâmului acestuia și nu stării cerești.

Cântările bisericești din ziua de 6 august, din ziua sărbătorii Schimbării la Față, pun accent pe slava divină manifestată în fața apostolilor în conformitate cu gradul în care fiecare se află de a o primi. Poziția lor simbolizează diferitele feluri de a răspunde trupește la revelația divină făcută cunoscută lor. Așadar, Ioan, cel mai tânăr dintre ei, aflat în mijloc și Iacob la dreapta cu veșmintele aruncate la pământ, amândoi ținându-și fețele acoperite neputând privi strălucirea divină, Petru la stânga, fiind mai bătrân, întors în sus își acoperă fața cu mâna stângă. În același timp această reprezentare păstrează atenția pentru semnificațiile vârstelor.

„Vederea lui Dumnezeu“ a fost privită de iudei și creștini ca cea mai înaltă experiență și virtute ce ființa umană o poate atinge: „Şi Moise a zis: Arată-mi slava Ta!“( Ieșire 33,18). Această cunoaștere, pare a fi de neatins, Ioan scrie în Evanghelia sa că: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată“ (Ioan 1, 18). Aici pe Tabor cei trei ucenici devin martorii indiscutabili a unei manifestări a gloriei divine de moment: „și am văzut slava Lui“ (Ioan 1,14). Cuvântul nu a fost accidental: erau prezenți (după cum spun cântările Vecerniei Praznicului) la acel minunat eveniment, „ca văzând minunile lui Iisus să nu fie înspăimântați de Patimile“ ce vor urma. Mai mult decât atât, un alt scop al Schimbării la Față a fost acela de a servi ca o prefigurare a Învierii.

Sfântul Grigorie Palama spune despre cei trei ucenici ce au fost martori ai întâmplării:  „Așadar, nici lumina nu a fost sensibilă (creată) nici în mod simplu nu a fost văzută de ochii sensibili (creați), ci ei au fost transformați de puterea Sfântului Duh“ (Migne P.G. 151, 433Β). Mai departe spune așa: Cel ce primește lumina divină, primește tainele lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare a spus că lumina ce strălucea la Schimbarea la Față a Domnului a fost prologul slavei Sale la a doua venire.

Când Petru L-a văzut pe Hristos în slavă deplină și pe cei doi prooroci stând alături, a propus: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce să spună. Şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor.  Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!“ (Luca 9, 33-35). Asta arată că Tatăl este în „voce“ și Sfântul Duh în „nor“. Tatăl se face mărturie a genealogiei lui Iisus, astfel încât ucenicii Săi să înțeleagă mai târziu că suferința Sa a fost intenționată. „Şi când a ieşit el, Iisus a zis: Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El“(Ioan 13,31). În același timp Schimbarea la Față a Mântuitorului ce „poartă lumina ca și o haină“ arată persoana lui Hristos, Iubitul și Fiul transfigurat, ce are aceiași Slavă ca și Tatăl. Mai amintește în același timp și despre faptul că omul este făcut „după chipul lui Dumnezeu“.

Schimbarea la Faţă, examenul unui iconar

Icoana realizată de iconograful Dodekaorton-ului (icoanele celor douăsprezece Praznice Împărătești) de la Mănăstirea Dionisiu (Sfântul Munte Athos) este o variantă unică a temei Schimbării la Față. Urmărind exact descrierea Evanghelică, iconograful include în compoziția sa pe lângă tema centrală, scenele urcării și coborârii de pe Muntele Tabor. În partea stângă îl vedem pe Hristos având capul întors către cei trei ucenici și mâna stângă ridicată într-un gest în care se adresează lor, în timp ce mâna dreaptă ține Legea divină. Pare că pregătește pe ucenicii Săi pentru experiența ce o vor avea. Scopul Lui nu este unul de a-i uimi cu Schimbarea Sa la Față, ci de a le arăta lor Slava Sa divină. După vederea cerească ei sunt înfățișați coborând pe cealaltă parte a muntelui. Ucenicii uimiți își întorc privirea către Domnul lor în timp ce El îi liniștește binecuvântându-i. În același timp El le spune: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi” (Matei 17,9).

Această variație este folosită în special pe picturile murale dar apare adesea și pe icoanele de dimensiuni mai mici. Această tradiție de adăuga câteva episoade secundare în jurul temei centrale este pur bizantină și are rădăcini în iconografia Bizanțului. Înțelesul mai profund al ei este în legătură cu ideea că la orice manifestare „divină“ (teofanie), icoana reprezintă prezentul constant și etern și asta face posibilă prezentarea pe o suprafață iconografică, pe o icoană, a unei serii de evenimente relatate.

În trecut, fiecare iconograf începea „arta sa divină“ cu icoana Schimbării la Față. În ea, tradiția susține că scena este zugrăvită nu cu culorile unui artist ci chiar cu lumina Taborică. Prezența călăuzitoare a Sfântului Duh este exprimată într-o lumină orbitoare în întreaga compoziție și înlătură orice altă sursă de lumină ce ar putea fi implicată.

Mesajul ce această icoană îl transmite credinciosului este acela că, de când prin botez am devenit participanți la Înviere (prefigurată în Schimbarea la Față), acum suntem chemați să fim permanent transfigurați din ce în ce mai mult de harul Domnului (II Cor. 3,18).

(Traducerea şi adaptarea: Lucian Filip; sursa: johnsanidopoulos.com)