Sunt multe chipuri în care, plecând de la cuvintele Scripturii, putem "desena" traiectorii întru viaţă veşnică. Unul dintre aceste trasee poate fi jalonat de pildele pe care Domnul le-a rostit. Voi încerca o sistematizare a lor în opt paşi, 8 fiind cifra care, în creştinism, simbolizează veşnicia (ziua a opta a creaţiei este ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu).

1. Cum ne priveşte

Cea mai importantă, fiind şi cel mai sigur punct de plecare pentru omul ce vrea să călătorească spre Împărăţie, este pilda samarineanului milostiv. Este pilda din care aflăm cum ne vede pe noi Dumnezeu şi cum putem să ne raportăm noi la El şi la semenii noştri. Şi Dumnezeu aşa se raportează la mine, precum l-a văzut samarineanul pe omul acela rănit, aproape mort (sau abia viu), care căzuse în mâinile tâlharilor. Omul era plin de răni, iar samarineanul nu s-a gândit decât atât: "Ce pot eu să fac să-l ajut pe omul acesta? Să-i leg rănile, să-i torn untdelemn şi vin spre a se tămădui, să-l iau cu grijă şi să-l duc la o casă de oaspeţi, unde să-i asigur tratament, odihnă, hrană până se pune pe picioare." Aşa se gândeşte Dumnezeu la noi.

Cel mai adesea noi, când ne evaluăm viaţa, nu vedem decât păcatul, lucrul de care ne este silă, vedem lucruri care ne fac să nu mai intrăm în biserică sau să nu mai venim la spovedanie, de ruşine, de groază de ceea ce am făcut. Nu înţelegem (şi de aici se nasc multe drame) că Dumnezeu nu vede asta la noi! Dumnezeu vede rana, vede că suntem răniţi, că ne-am făcut mult rău sub influenţa vrăjmaşilor noştri nevăzuţi, adică a diavolilor. Care ne-au tot şoptit şi ne-au învăţat cum să facem rău (păcălindu-ne că ne va fi bine). Orice păcat ne răneşte, orice fărădelege, orice greşeală, orice răutate provoacă rană. Hristos asta vede, rana. El zice: "Vino, ştiu că eşti rănit. Sau dacă nu poţi să te ridici, lasă-mă pe mine să mă aplec asupra rănilor tale. Ştiu că tu nu te mai poţi mişca."

Şi atunci eu mă predau lui Dumnezeu. El ştie ce are de făcut cu viaţa mea. Alungă pe vrăjmaşii care m-au rănit (pe diavoli) şi îmi leagă rănile (prin taina Botezului sau, când eu iarăşi mă dau pe mâna vrăjmaşilor, prin taina Spovedaniei); apoi tămăduirea se face cu untdelemn şi vin (adică prin taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir şi cea a Sfintei Euharistii, dar şi, ulterior, prin taina Sfântului Maslu).

2. Cum ne caută

Aici avem, ca reper, pilda oii rătăcite, respectiv cea a drahmei pierdute, care fac obiectul unor intense căutări. Nu poate să stea Domnul liniştit când chiar şi doar unul dintre copiii lui sunt departe de Dânsul şi rătăcesc prin lumea aceasta. Aşa cum gospodina nu are stare dacă a pierdut o drahmă (o monedă) prin casă, ci o caută; aşa cum păstorul caută o oaie ce s-a rătăcit, chiar dacă le are pe toate celelalte. Tot aici se poate încadra şi pilda semănătorului, pentru că şi semănatul este tot o căutare: ne caută cuvântul lui Dumnezeu, el este semănat în inima noastră pe diferite căi. Un cuvânt duhovnicesc care ajunge la mine e strigătul lui Dumnezeu, trebuie să îl iau foarte personal, chiar dacă pare că din întâmplare a ajuns la mine.

3. Cum ne primeşte

Cum mă primeşte când mă întorc cu faţa spre Dumnezeu (adică mă pocăiesc), aflu din pilda fiului risipitor. Din primirea plină de iubire a tatălui faţă de fiul care a risipit toată partea lui de avere înţelegem că, indiferent ce am făcut, până la un anumit moment, cu viaţa noastră, el ne primeşte necondiţionat în braţele Sale. Nu spune nimic, nu ne impune nimic, nu are nici un fel de pretenţie, pur şi simplu ne primeşte şi ne dă toate cele pe care le-am avut înainte, ba chiar mai mult decât atât. Şi din pilda lucrătorilor viei, a celor care au primit o aceeaşi răsplată, indiferent de ora la care au fost tocmiţi să lucreze, pricepem cât de generos este Dumnezeu cu noi şi că şansa de a ne mântui rămâne intactă, indiferent de cât indică ceasul vieţii noastre. Numai să nu vină moartea şi să ne prindă lenevind.

4. Cum ne creşte

Pilda grăuntelui de muştar (care este semănat şi creşte atât de mare, deşi este cea mai mică sămânţă, încât păsările cerului se adăpostesc într-însul) şi pilda aluatului (pe care o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină şi acela a crescut toată frământătura) ne îndeamnă să nu ne speriem că suntem mici, foarte mici, ci să avem încredere în lucrarea tainică a lui Dumnezeu în inima noastră. El ne face mari, dumnezei chiar, după har.  Noi nu-L lăsăm pe Domnul decât într-o mică parte a vieţii noastre, cel mai adesea, dar din acel ungher unde abia de-L primim, dospeşte frământătura trupului şi a fiinţei noastre întregi. Să nu ne speriem că nu vedem progrese duhovniceşti, schimbări spectaculoase în viaţa noastră, de la o zi la alta. Dacă pui sămânţa de muştar în pământ şi te duci a doua zi sau după câteva zile nu ai să vezi nimic răsărind. Dar planta creşte şi, într-o bună zi, o vei vedea.

5. Cum să ne comportăm

Pilda datornicului nemilostiv ne învaţă să iertăm şi noi puţinul pe care altul l-a greşit faţă de noi, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu ne iartă infinit mai multe. Vameşul şi fariseul ne învaţă să nu ne comparăm niciodată cu alţii, căci nu ştim noi pocăinţa lor. Să ne uităm mereu la păcatele noastre şi să cerem milă şi har de la Dumnezeu ca să putem ridica privirea curat către cer.

6. Cum să lucrăm

Din pilda talanţilor învăţăm că suntem chemaţi la a lucra cu darul primit de la Dumnezeu (nu la a-l îngropa, adică a trăi doar pentru cele pământeşti şi trecătoare) şi că fiecăruia i se cer rezultate pe măsura "investiţiei". E ca un test, ca un antrenament, ca Domnul să vadă câtă putere să ne încredinţeze când vom împărăţi cu Dânsul. Dumnezeu ne cere din roade pentru a ne testa inima, pentru a se încredinţa că noi avem conştiinţa darului primit (a se vedea pilda lucrătorilor cei răi). Uneori ai multe daruri şi nu faci deloc milostenie cu ele, le ţii doar pentru tine şi te bucuri de aceste daruri, dar numai până la capătul vieţii (bogatul nemilostiv). Alteori nu ai nimic, nici măcar sănătate trupească, nu poţi milui pe nimeni, dar accepţi sărăcia, boala, necazul, lipsurile ca şi cum ar fi un dar minunat (săracul Lazăr) şi ajungi în sânul lui Avraam (adică cel mai aproape de inima lui Dumnezeu). Sau, precum iconomul necredincios, când nu mai ai ce da de la tine, dai de la alţii, faci milostenie din bunul altuia. Până şi asta te face vrednic de Împărăţie.

7. Cum să ne rugăm

Văduva stăruitoare ne învaţă să nu ne oprim din cererea către Dumnezeu până nu suntem ascultaţi. Dacă judecătorul nedrept şi corupt, care nu avea frică de Dumnezeu şi nu-l interesa ce zic oamenii, şi tot a făcut dreptate unei biete văduve, cum nu ne va face nouă dreptate Dumnezeu în disputa (judecata) cu diavolul. Iar dreptate înseamnă să ne restabilească în demnitatea de fii ai Săi, să ne restaureze, să ne curăţească de toate patimile cu care ne-am întinat, să ne dea din nou haina aceea luminoasă pe care am primit-o la Botez.

8. Ce ne aşteaptă

De ce e nevoie să înţelegem toate aceste lucruri în relaţia noastră cu Dumnezeu ori în relaţia noastră cu semenii şi cu noi înşine? Care este scopul atâtor frământări ale noastre? Care este finalitatea? Pilda cinei celei mari şi cea a nunţii fiului de împărat ne arată, după puterea noastră de înţelegere, cam cum va fi în Împărăţia lui Dumnezeu. Suntem chemaţi ca, în final, să ne veselim, să intrăm în bucuria lui Dumnezeu, să stăm cu El la masă. Toţi ne pregătim din răsputeri şi suntem cât de hranici se poate, dar, în final, tot El este cel care ne găteşte cina. Nu venim noi cu ceva la masă, ci ne aducem doar pe noi înşine, osteniţi, dar cu inima uşoară, urmăriţi de duşmănia neîmpăcatului vrăjmaş, dar cu privirea căutând mereu odihnă pe chipul Domnului, frământându-ne mâinile goale de vreo faptă bună, dar acceptând, cu smerenie, locul rezervat la masa cea plină de bunătăţi. (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)