Într-o mănăstire, stareţul a văzut un frate mergând prin aer şi a zis: “Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu. O, sfântă simplitate! A trecut o bucată de timp şi l–a văzut mergând pe pământ. Şi a zis: “Acesta şi-a pierdut lucrarea”. L-a chemat la el şi l-a întrebat: “Cum te rugai înainte?” “Mă rugam aşa: Doamne, nu mă mântui pe mine păcătosul”. M-am dus la biserică, am zis mai tare şi un Părinte de lângă mine mi-a spus: “Mă, să nu mai zici aşa! Să zici: Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Şi am zis aşa. Iar stareţul i-a spus să zică tot ca înainte.

Am vrut adică să vă spun că acela trăia cu Dumnezeu, fără cunoştinţă teologică, trăia cu inima lui.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 51-52)