Un prieten erudit şi creştin sârguincios mi-a mărturisit o întâmplare din viaţa lui. Într-o zi, a citit ceva din Filocalie şi mintea lui s-a oprit asupra unui text foarte profund despre mândrie, minunându-se de înţelepciunea cuvintelor. În această stare s-a întâmplat să treacă pe la biserică, gândind în sinea lui ce treabă bună face el că citeşte Filocalia şi că nu sunt chiar atât de mulţi creştini care fac asta. Era încă devreme şi în biserică nu era decât o femeie care mătura, bombănind ceva despre conflictul care se iscase de la o vreme între părintele paroh şi alt preot mai tânăr. „Asta pentru că părintele cutare nu are smerenie, că mândria asta e aşa şi aşa” – zise femeia şi trânti cuvintele despre mândrie pe care le citise acest prieten în Filocalie. „Ascultă, o strigă pe nume prietenul erudit pe măturătoare, tu de unde ştii cuvintele acestea, le-ai citit undeva?” „Dar ce-am spus eu? – întrebă femeia –, eu nimic n-am spus.” „Despre mândrie. Ia, mai spune o dată ce-ai zis mai înainte”. „A, da...” Şi femeia repetă gândul, desfăşurându-l de această dată, aşa încât l-a şi tâlcuit. „Tu ai citit asta undeva?” „Ei, citit... ce, eu am vreme de citit? Dar ce mare lucru am zis? Eu n-am zis nimic”, zise femeia şi-şi văzu de mătura ei.

(Ieromonahul Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, p. 25)