După ce Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Facerea 1, 1), El nu a părăsit lumea, lăsând-o să se descurce singură, ci El continuă să fie prezent în vieţile făpturilor Sale omeneşti şi în purtarea de grijă faţă de Creaţia Sa. Pronia şi Puterea lui Dumnezeu îmbrăţişează tot neamul omenesc de la prima Creaţie şi această virtute se întinde asupra întregului neam omenesc[1]. Înţelepciunea lui Dumnezeu guvernează cele create, văzute şi nevăzute. Permanenta purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa este numită, în termeni doctrinari, providenţă sau pronie. Aceşti termeni desemnează modul în care Dumnezeu chiverniseşte şi conduce  lumea spre scopul pentru care a fost creată, în interiorul iconomiei Sale creatoare şi răscumpărătoare.

„Pronia – spune Sfântul Ioan Damaschin – este grija pe care o are Dumnezeu de existenţe, este voinţa lui Dumnezeu în virtutea căreia toate existenţele primesc conducerea potrivită. Dar dacă pronia este voinţa lui Dumnezeu, este necesar ca potrivit dreptei raţiuni, toate câte se fac  prin pronie să fie făcute în chipul cel mai bun.”[2]

Sfântul Antonie cel Mare spune: „aceea ce ţine lumea este pronia lui Dumnezeu şi nu se află nici un loc lipsit de pronie. Iar pronia e cuvăntul desăvârşit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine în lume şi e Ziditorul şi Meşterul tuturor celor care se fac.”[3]

O singură privire asupra universului ne vorbeşte despre providenţa divină care este o acţiune neîntreruptă şi concomitentă cu crearea şi judecarea lumii, ceea ce arată unitatea planului lui Dumnezeu cu Creaţia Sa. Altfel spus, după cum spune şaria musulmană, providenţa se exercită şi asupra frunzelor din pomi, hotărând care trebuie să cadă şi unde. O viziune mai puţin radicală consideră că „providenţa nu se exercită individualizat, ci asupra umanităţii în ansamblu”[4]. Cu toate acestea, istoria filosofiei evreeşti, consideră că în general „pronia se exercită asupra fiecărei fiinţe umane”[5].  Dependenţa de pronie este fundamentală deoarece pe de o parte, prin pronie Dumnezeu se comportă sau se descoperă în funcţie de fiecare situaţie sau perioadă istorică şi la orice fiinţă umană, iar pe de altă parte, pronia arată condiţia lumii în mâinile lui Dumnezeu Care călăuzeşte, guvernează şi judecă totul[6]: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmul 138, 7-10). Fiecare lucru are raţiunea şi legile lui. Sfântul Atanasie spune că „dacă toate s-ar fi produs fără providenţă, ar fi trebuit ca toate să fie un chip simplu şi la fel, fără deosebire între ele...nu de la sine s-au produs toate, căci lumea nu e lipsită de providenţă”[7].

Pronia se referă atât la legile generale ale Creaţiei cât şi la entităţile particulare şi fiinţele individuale în care există aceste legi. Providenţa nu este numai suportul existenţei care dă orientare Creaţiei ci şi un ajutor, forţa prin care Dumnezeu atrage fiinţele spre ţinta lor firească. Pronia ia forma „unui dialog continuu, a unei sinergii între Dumnezeu şi creatura conştientă”[8]. Fără a sili voia omului, Dumnezeu foloseşte legi, situaţii şi lucruri pe care le dirijează în mod liber.

Omul este şi el însuşi un organ al proniei, deoarece poate folosi în mod liber legile Creaţiei pentru a organiza viaţa sa şi a semenilor. Pronia nu înseamnă pentru om lipsa de responsabilitate, aşa cum uneori s-a interpretat greşit acest text de la Sfântul Evanghelist Matei: „Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale” (Matei 6, 31-34). Textul este împotriva unei stări de agitaţie şi de împrăştiere a spiritului, în care omul nu mai poate discerne valorile fundamantale de lucrurile secundare. Aceste cuvinte ale Scripturii îndeamnă la concentrarea asupra perspectivei în care a fost creat şi destinat – viaţa viitoare[9].

Noi nu putem înţelege în totalitate căile providenţei, căci căile şi gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor, iar pretenţia de a înţelege providenţa în toată conduita sa rămâne în cea mai mare parte neputincioasă. „Faptul că descoperim pe Dumnezeu administrând lumea prin providenţă, mântuind-o prin purtarea Sa de grijă, ne linişteşte, ne împlineşte, ne hrăneşte curiozitatea, anulează, diminuiază sau nuanţează propriile noastre griji”[10].

Există cel puţin două aspecte ale providenţei lui Dumnezeu şi anume: conservarea şi cârmuirea. Trebuie menţionat aici, că după căderea în păcat şi apariţia răului în lume, providenţa nu încetează ci conservă şi conduce şi în starea de păcat. Lumea îşi păstrează valoarea în faţa lui Dumnezeu şi poate fi conservată de El într-o stare în care omenirea poate fi condusă spre mântuire şi îndumnezeire şi este condusă de fapt spre această ţintă. Providenţa nu menţine lumea în starea de slăbire adusă de păcat, ci pronia conservatoare se înnoieşte în modurile ei de a menţine lumea, de a o apăra, folosindu-se de forţele ei proprii şi de acţiunile bune ale oamenilor. Conducerea lumii înainte ca operă a providenţei se face cu colaborarea lumii şi tot prin această lucrare sinergică, Dumnezeu conduce lumea până la desăvârşire în comuniunea cu El[11].     

Conservarea

Conservarea este acea lucrare dumnezeiască în virtutea căreia lucrurile şi fiinţele create se păstrează în forma lor originală. Ea nu este numai ceva negativ, că Dumnezeu nu voieşte să distrugă creatura Sa, ci este „o neîntreruptă influenţă a lui Dumnezeu asupra lumii, în virtutea omniprezenţei şi atotputerniciei Sale, este un fel de continuare a Creaţiei”[12]. Nu numai că Dumnezeu menţine lucrarea pe care a creat-o, ci El, de asemenea, poartă de grijă împlinirii nevoilor făpturilor Sale. Când Dumnezeu a făcut lumea, El a făcut anotimpurile (Facerea 1, 14) şi a dat hrană oamenilor şi anima­lelor (Facerea 1, 29-30). După ce potopul a distrus pământul, Dumnezeu a  reînnoit făgăduinţa Sa de aprovizionare spunând aceste cuvinte: „cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!” (Facerea 8, 22). De asemenea, psalmii mărturisesc despre bunătatea lui Dumnezeu în întreţinerea creaturilor Sale: „…Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor; ... Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;

Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Psalmul 103, 14, 28-31) sau „Ochii tuturor spre Tine nădăjduiesc şi Tu le dai lor hrană la bună vreme. Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii” (Psalmul 144, 15-16). Dumnezeu Însuşi a revelat puterea Sa creatoare şi purtătoare de grijă lui Iov zicând: „Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo după hrană?” (Iov 38, 41), iar Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat în termeni neîndoielnici că Dumnezeu poartă de grijă şi „păsărilor cerului şi crinilor de pe câmp” (Matei 6, 26-30; 10, 29). Este de la sine înţeles faptul că purtarea Sa de grijă se referă nu numai la nevoile materiale ale omenirii ci, de asemenea, se extinde şi asupra nevoilor spirituale. Sfânta Scriptură dezvăluie că Dumnezeu arată o dragoste şi o grijă deosebită oamenilor Săi, preţuindu-1 pe fiecare în parte (de exemplu, Psalmul 91; vezi Matei 10, 31). „Această grijă divină arătată în special faţă de om, este aşa de cuprinzătoare şi aşa de puternică, încât nu omul, ci Dumnezeu apare ca Cel ce acţionează iar omul fără Dumnezeu nu poate face nimic”[13]: „ca să nu zici în inima ta: Puterea mea şi tăria mâinii mele mi-au adus bogăţia aceasta; Ci ca să-ţi aduci aminte de Domnul Dumnezeul tău, că El îţi dă putere să faci bogăţie...”(Deuteronom 8, 17-18). Paradoxul omului stă în faptul că pe de o parte este total dependent de Dumnezeu, iar pe de alta este liber, putând lucra şi contrar lui Dumnezeu, fără ca prin aceasta să ameninţe existenţa lui Dumnezeu, ci numai slăbindu-și existenţa proprie, pe care totuşi Dumnezeu i-o menţine[14]. Aşadar, în pronia conservatoare putem distinge pe de o parte „susţinerea pe care  Dumnezeu o dă şi existenţa pe care El o continuă în toate fiinţele, iar pe de alta conlucrarea cu creaturile Sale, dând facultăţilor intelectuale puterea de a tinde şi de a ajunge la ţinta pe care le-a destinat-o Dumnezeu”[15].

Guvernarea

Guvernarea sau cârmuirea este conducerea tuturor celor create către atingerea scopului existenţei lor. Dumnezeu este stăpânul întregii creaturi, este Regele tuturor popoarelor şi cârmuieşte eforturile tuturor oamenilor: „În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 10). Fiecare om este aşadar un obiect al acţiunii Sale cârmuitoare: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit şi apoi Tu mă nimiceşti în întregime. Adu-ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână. Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine; Apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea” (Iov 10, 8-12). Pe aceeaşi linie de gândire, adică aceea a unei providenţe generale, „universalismul profetic relevă faptul că raporturile dintre Dumnezeu şi popoarele lumii sunt identice cu relaţiile care guvernează raportul dintre Divinitate şi poporul evreu, iar astfel se pun bazele egalităţii dintre Israel si celelalte seminţii”[16]: „El va judeca neamurile şi la popoare fără de număr va da legile Sale” (Isaia 2, 4). La prima vedere  într-adevăr se pare că în Vechiul Testament providenţa se extinde doar asupra poporului evreu şi că l-ar fi condus numai pe el spre a realiza împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, însă privind mai în amănunt, se observă că această împărăţie a fost pentru toate popoarele, căci pronia divină le-a condus şi pe ele către acest ultim scop (Miheia 4).

Această idee este dezvoltată mai clar şi mai larg în Noul Testament, unde se spune că viaţa popoarelor este îndrumată de către pronie pentru a ajunge la o strânsă legătură cu Dumnezeu în împărăţia Lui şi că întreaga istorie nu este altceva decât o pregătire a acestei Împărăţii pe pământ. Aceasta este ţinta ideală către care tinde providenţa lui Dumnezeu, „iar viaţa universală şi manifestările ei sunt numai mijloace pentru atingerea acestui scop”[17]. Dumnezeu dinainte a fixat şi planul istoriei universale. În acest plan divin totul este bine orânduit. El este un lanţ direct de scopuri, care se supun reciproc şi care ne arată pe deplin înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu în istorie.

 Putem spune deci că actul providenţei este esenţial pentru existenţă, este necesar „să-i cunoaştem şi să-i apreciem valoarea şi să-i identificăm perenitatea în efectele pe care le are asupra vieţii individuale, globale, asupra istoriei şi universului”[18].