Înainte de duminica Surprinzătoarei Judecăți este bine venit să medităm la frumosul Rai zidit de Dumnezeu pentru noi. Spune profetul fără nicio rezervă că „judecățile lui Dumnezeu nu sunt precum judecățile noastre” (Isaia 55, 8), ci sunt cu totul surprinzătoare și de aici, toată așteptarea și nădejdea Raiului pentru cei ce cred în Hristos cel milostiv. Așadar, pe cât de surprinzătoare sunt judecățile lui Dumnezeu, pe atât de surprinzătoare sunt și stările Raiului, nu degeaba se spune că atunci când vom ajunge acolo de trei lucruri ne vom mira: de noi că am ajuns, de cei pe care-i credeam acolo și nu sunt și de cei pe care nu-i credeam acolo și sunt.

 Fără îndoială, Raiul este pentru tot omul adus la viață de Dumnezeu. Nu a făcut Raiul pentru El, ci pentru om, iar pentru om raiul este tocmai conștiința că se împărtășește de Viața lui Dumnezeu, a Preasfintei Treimi, fără nicio diferență, doar că dintr-o altă poziție existențială.

Dumnezeu nu a avut un alt motiv pentru care aduce la viață pe oameni decât pentru ca aceștia să se împărtășească de Viața Lui, așa cum se împărtășește Tatăl, Fiul și Sfântul Duh de Viața cea Una trăită în chip distinct. Și pentru că omul nu putea trăi această viață dumnezeiască întocmai ca Dumnezeu, și-a luat Fiul rolul de a asuma ființialitatea creației, făcându-se El un ipostas cu două naturii: una necreată și una creată, în unire și comunicare reciprocă. Astfel, Hristos se face purtătorul Vieții Preasfintei Treimi în lumea îngerilor, apoi în lumea făpturilor și în viața omului, cel chemat să strângă în viața sa doxologia îngerilor și viața făpturilor și să le întoarcă în dar euharistic la Dumnezeu. În acest chip, creația în întregul ei, văzută și nevăzută, spirituală și materială, nu este altceva decât Raiul zidit de Dumnezeu pentru Om, ca omul să-l simtă, să-l trăiască și în care veșnic să crească.

Puterea și iubirea Lui sunt exprimate domol pe planeta albastră, ca să nu ne înspăimânte, dar ele sunt și extinse în neștiutele chipuri ale întregului Univers, toate apoi recapitulate în om, dar și oferite lui spre nesfârșită cunoaștere: Raiul lui Dumnezeu întors către El cu chip de Om. Părintele Ghelasie Gheorghe concluzionează magistral modul în care omul, zidit în chipul lui Dumnezeu, bărbat și femeie, și așezați în mijlocul creației alcătuiesc și cresc Raiul în chip arhetipal-veșnic: „Chipurile de Adam și Eva sunt Arhetipuri, ca Modele Arhetipale, ce sunt apoi transpuse concret în Centre de Personalitate și Individualitate. De aici «Eternul Chip de Bărbat și Eternul Chip de Femeie», ca Chipurile Eternizării Creației, ca Rai-Cer-Împărăția Veșnică [...] Adam este Chip de Cer-Preoție și Eva este Chip de Pământ-Biserică, care în unire sunt Raiul. Și rodul Preoției și Bisericii, al Raiului, este Pomul Vieții-Euharistia, ca Liturghie Cosmică a celor două Arhetipuri, Preoție și Biserică, Cer și Pământ, Dumnezeu și Creație în Unire-Împărtășire, în care creația este eternizată-Îndumenzeită”[1]

Este adevărat că prin căderea omului, raiul creației și-a pierdut strălucirea și intensitatea revelatoare a vieții dumnezeiești, dar nu și-a pierdut consistența și nici destinația. Omul căzut și, după el, generație după generație, până la Hristos slăbea prin alegerile nedrepte memoria de taină a Raiului: conștiința că viața trăită de om este darul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mocnea în inima lui și a creației întregi un dor după raiul cel pierdut. Acest dor irupe irezistibil în Maica Domnului, omul care, în imperiul morții și în adâncul căderii, trăiește Raiul în toată adâncimea, înălțimea, interioritatea și amplitudinea lui, atât de uimitor încât Însuși Dumnezeu coboară în lumea căzută să-l învețe pe om cum să-și facă inima Rai și din ea să iradieze în toată creația mireasma lui.

Hristos înomenit este Raiul refăcut pentru fiecare om, pentru fiecare făptură, pentru îngeri și pentru tot Universul. De fapt, aceasta a fost dintotdeauna menirea creației să dea Trup dumnezeirii din trupul pe care El l-a dat lumii. Cheia Raiului este crucea lui Hristos, Sângele Lui fiind antidotul refacerii Raiului pe temelii neclintite, care să pulseze din inima omului, astfel îndumnezeit, în tot Universul.

Maica Lui, Fecioara Maria, prin Sângele lui Hristos devine Grădina Raiului, care pe tot omul îl primește și îl povățuiește să devină pom roditor. Hristos răstignit și înviat extinde puterea Raiului în toată umanitatea, fără osebire, și în tot Universul, în lumea nevăzută, în iad și în străfundurile lui.

Și atunci, pentru cine este Raiul? Pentru toți și pentru toate. Toți și toate cele zidite de Dumnezeu sunt făpturi pentru Rai. Nu doar destinate, ci purtând în structura lor micromoleculară și spirituală toată informația și conștiința Raiului. Tot viul vieții este viu de rai. Toate făpturile Universului sunt făpturi de rai. Toată compoziția și rațiunea de-a fi a creației poartă în ele conștiința Raiului, chiar dacă la suprafață dăinuie încă crusta căderilor succesive. De ce? Pentru că toate sunt zidite și stau neclintite pe ipostasul Fiului, Cel care își asumă în Sine toată ființialitatea creației, în unire neamestecată și în distincție neseparată. Din El și asumarea Lui este perfecțiunea și indestructibilitatea chipului structural de Rai al creației, chip ce nu poate fi atins de păcat. Păcatul însă, „este răspunsul aberant al individualității de (pe drumul către) asemănare al chipului divin de creație”[2], care nicicum nu poate zădărnici structuralitatea ei de Rai.

Ne întrebăm iarăși: pentru cine este Raiul? Este pentru toți cei care înțeleg această nepătrunsă taină, pentru cei care o contemplă neîncetat cu mintea și cu simțirea și se adaugă ei continuu, fiind cu totul răpiți de frumusețile-i nepătrunse. Aceștia sunt luceferii care, nu doar că aprind în lume făcliile luminoase ale Raiului, dar prin ei și prezența lor noi putem simți, vedea și pipăi cum arată raiul în carne și oase. Este și pentru tot omul care se lasă căutat de Dumnezeu și într-o clipită primește tainica lui cercetare, precum și pentru cei care-I răspund din suferințele întâmplărilor vieții, rânduite de pronia divină. Este și pentru cei care I se împotrivesc, tocmai pentru că, deși îi simt prezența tainică, încă nu-i cunosc dulceața, pe care adesea o confundă cu plăcerile trecătoare. Aceștia la cea mai mică întâlnire cu nespusul raiului izbucnesc cu râvnă înspre el, cu toată puterea cu care mai înainte i se împotriveau. Știm cu toții, că ei sunt cei mai serioși dintre noi, calendarul fiind plin de prezența lor uimitoare.

Raiul este și pentru cei care nu-L cunosc în chip personal, dar Îl admiră contemplând creația lui Dumnezeu, ca o uimitoare revelare a Lui, de cele mai multe ori surprinzătoare; și nici nu știu ei ce frumuseți copleșitoare îi așteaptă. Raiul este chiar și pentru cei care, deși căzuți sub poverile plăcerilor, uneori zdrobiți și avariați de tirania lor, așteaptă totuși, în osteneala lor istovitoare, o ușurare cu nădejde. Iar de este cineva care să le confirme că, de fapt, în plăcerile lor căutau iubirea cerească, dar au greșit direcția, atunci nu prea stau pe gânduri să se ridice sprinteni, chiar dacă vor purta mereu în trupul lor semnele alegerilor greșite. Și, iarăși, ne întrebăm retoric: Oare Hristos, Chipul cel preafrumos al Raiului, care-i dispus să-i înălbească pe demoni, cum nu va găsi El o cale ca pe toți să-i reașeze în drepturile lor naturale de ființe ale Raiului? Este Taina Lui, de îngeri neștiută și de oameni cu neputință de pătruns, dar deplin dezvăluită, clipă de clipă și în veci de veci. Suporta-vom oare o așa Iubire? Primi-vom oare o așa blândețe disponibilă pe toți să-i ierte? Vorba Sfântului Isaac Sirul: 

„El desființează greșeala și nepăsarea noastră; și pentru ca nimeni să nu fie socotit păcătos înaintea Lui, El pune la cale o stratagemă [un șiretlic]. Căci s-a spus «Dumnezeu a desființat păcatul tău: nu vei muri!» (2 Regi 12, 13). Și chiar dacă ar fi vorba de un păcătos care nu-și dă nicio osteneală în ce privește străpungerea inimii, El îi dă iertarea Sa datorită persoanei altora, fiindcă Îi place să dea un prilej de iertare a păcatelor [...] Oriunde se găsește chiar și numai numele căinței, chiar dacă ea ar fi doar de formă, El se pleacă pentru a ne da bucuros iertarea. El care cunoaște inimile, lucrează astfel chiar și atunci când e vorba de vinile cele mai grele! [...] Că El nu se bucură de prilejurile de păcat e limpede din faptul că iartă: aici își arată deschis voia Sa, care e aceea de a avea milă [compătimire]. [E ca și cum ar spune:] Iubesc iertarea, și  nu iert doar din anume pricini, ci pentru că acest lucru e plăcut bunătății Mele; [...] De aceea, chiar dacă omul e păcătos, agățându-se de cel mai mic pretext, El îl numește numaidecât drept; și pentru binele unei singure zile, îi iartă ticăloșiile întregii sale vieți. Pentru o singură faptă bună, El îl socotește nevinovat pe cel care și-a petrecut toate zilele sale în păcat. Numai să se mâhnească în conștiința sa și El îi iartă fărădelegi nemăsurate: în locul unei mulțimi de fapte, El primește de la acesta chiar și cea mai mică voință; și pentru păcate de ani de zile, grele și îndelungate, îi e de ajuns căința unei singure clipe”[3].

Acestei Iubiri cine-i poate sta împotrivă? Căci, deși este delicată, blândă și îndelung răbdătoare, este și atotputernică. Nu pentru că amenință și nici pentru că siluiește, ci pentru că este irezistibilă, având puterea să pătrundă acolo unde nici nu ne gândim. Cine ar putea refuza așa ceva? O iubire care nu vrea nimic în schimb, care le oferă pe toate fără preferințe și fără rest, care desființează orice răutate, care face din iad loc al raiului. Pentru care nu trebuie să faci ceva anume, ci doar să te deschizi și să I te adaugi și adăugându-I-te, primești belșug de viață, nelimitat în creștere și fără măsură. Cine să-i reziste?