Anormalitatea încearcă să pună stăpânire pe oameni, de aceea oamenii normali sunt din ce în ce mai rari. Ce înseamnă om normal? Putem da definiţii sau alte lucruri asemenea. Putem spune multe despre normalitate, dar pentru noi creştinii, pentru noi creştinii ortodocşi în special, normal înseamnă a avea o viaţă omenească simultan cu o viaţă dumnezeiască (în sensul de vieţuire concretă). Adică să vieţuim şi dumnezeieşte şi omeneşte. Omeneşte, adică mâncând şi bând şi făcând cele ale corpului, iar dumnezeieşte lucrând la mântuirea noastră. Există o tendinţă continuă ca vieţuirea şi conceptul de vieţuire dumnezeiască să fie şi să acopere viaţa obişnuită (viaţa noastră biologică), iar lucrul acesta creează o discordie între cele două gândiri şi atunci nu este bine deloc.

De aceea tema nu vrea altceva să facă decât să ne determine să înţelegem că Dumnezeu este prezent în toată viaţa noastră, inclusiv în intimitatea noastră. Dacă prin parc te întâlneşti cu doi tineri care se ţin de mână şi îi întrebi „este Hristos între voi?”, atunci ei imediat îşi dau drumul de mână, imediat nu se mai ţin de mână. De ce? Pentru că li se pare că întrebarea se referă numai la poziţia lor, la plimbare. Asta înseamnă că ei nu sunt conştienţi de prezenţa lui Hristos în prietenia lor. Relaţiile dintr-o familie preced întemeierea unei noi familii şi e bine să reamintim că o fată se pregăteşte pentru măritat de când se naşte şi chiar mai înainte de a se naşte. De ce? Pentru că ea, ca orice om, este produsul a doi părinţi, a patru bunici, a opt străbunici, a şaisprezece străbunici şi aşa mai departe. Astfel, nu ne este indiferent cum trăim şi ce facem, pentru că toate au repercusiuni asupra copiilor noştri şi a urmaşilor lor datorită vieţii în sistemul acesta de vieţuire în care, din păcate, am pătruns; şi suntem siliţi să facem faţă acestei nebunii, pentru că nu se poate numi decât aşa, când Liturghia nu mai este centrul vieţii noastre. Oricând, dacă vrem, treburile ne vor sustrage de la participarea la Sf. Liturghie. Rugăciunea personală nu mai este o obişnuinţă, iar lucrarea de binefacere către aproapele nostru este aşa de sporadică.

Avem foarte multe lucruri pierdute din această pricină. Este foarte dur faptul că părinţii nu mai au timp să stea cu copilul în braţe. Aspecte de igienă şi protecţie sanitară şi celelalte din spital influenţează foarte mult viaţa noului născut. Pentru că mama naşte şi imediat i se ia copilul. Nu i se dă nu ştiu cât timp copilul, apoi i se dă doar din când în când copilul (pentru a-l alăpta), iar dacă nu îl alăptează îl vede numai la anumite ore. Despărţirea copilului de mamă este un aspect demn de luat în seamă, demn de studiat. Copilul devine cam încruntat, este speriat, el se linişteşte greu. Vine dintr-un mediu în alt mediu. Şi Sfinţii părinţi fac comparaţia asta cu momentul când trecem din viaţa pământească în viaţa de dincolo (prin moarte), aşa cum copilul din pântecele mamei vine la viaţa aceasta prin naştere. Şi el plânge pentru că nu ştie ce îl aşteaptă.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 97-98)