Sfântul Ignatie Brancianinov, comentând citatul de la Matei 11, 12 (Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea) zice: Fiecare sarcină, fie ea fizică sau duhovnicească, care nu include suferință, trudă și necaz, nu aduce roadă, pentru că Împărăția Cerurilor se ia cu forța, și numai cei puternici pun mâna pe ea. Asta înseamnă oare că trebuie să suferim ca să devenim creștini adevărați? Ei bine, dacă iubim cu adevărat pe cineva, oare nu suntem dispuși să facem orice sacrificiu este nevoie pentru bunăstarea acelei persoane? Dacă acea persoană este Hristos, atunci cu siguranță trebuie să ne dorim să Îi facem voia, chiar dacă asta implică și suferința. Cele mai bune exemple pe care le avem sunt martirii Bisericii, bărbați și femei care și-au dat viața lor fizică pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu. Dar oare ce înseamnă cuvântul că Împărăția Cerurilor se ia cu forța? Brutalitatea noastră trebuie să fie îndreptată împotriva păcatelor pe care le săvârșim, mai exact în lupta cu ele. Scopul nostru suprem trebuie să fie îndeplinirea voii Sale, chiar dacă voia noastră este compromisă sau subminată. Pentru cei mai mulți dintre noi, suferința e o chestiune voluntară, prin care ne arătăm dragostea față de Creatorul nostru, și prin care ne purificăm de patimi, pentru a putea primi Harul Său cel dumnezeiesc.

Părintele Paisie spune: Când Îl iubești pe Hristos, depui un efort susținut să renunți la tine, iar acest efort este binecuvântat. Suferi, dar cu bucurie. Faci metanii și te rogi pentru că acestea sunt lucruri pe care le dorești cu dorință dumnezească. Sunt deodată durere și dorință, pasiune și dor și exaltare și bucurie și dragoste. Metaniile si priveghierile și posturile sunt eforturi care sunt făcute pentru Cel Preaiubit, cu scopul de a experimenta dialogul cu Hristos. Dar aceste eforturi nu se fac sub presiune; tot ceea ce faci din constrângere este foarte dăunător atât pentru tine cât și pentru munca pe care o depui. Presiunea și constrângerea provoacă rezistență. Efortul pe care îl facem pentru Hristos, dorința adevărată de a-L avea pe Hristos este dragoste, sacrificiu și renunțarea la sine.

Trebuie să ne punem întrebarea dacă suntem cuprinși de dragostea pentru Hristos. Suntem dispuși să facem sacrificii, să suferim de bunăvoie pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu?

Cuviosul Porfirie ne îndeamnă: Fugim către cei dragi atunci când nu mai găsim odihnă în rugăciune, sau o facem ca pe o datorie împovărătoare și zicem „Acum trebuie să-mi fac toate metaniile și rugăciunea...?” Ce ne lipsește când porcedăm în acest fel? Dragostea dumnezeiască ne lipsește. Rugăciunea făcută fără dragoste de Dumnezeu nu mai merită făcută deloc. Cu adevărat poate chiar să fie dăunătoare! Pentru a ne putea uni cu Hristos în dragoste, trebuie să fim vrednici de asta. Trebuie să fim în stare să facem ceea ce El ne cere – să-i iubim pe ceilalți. Asta implică forță duhovnicească și mult efort care include renunțarea la dorințe și la plăcerile noastre fizice. Trebuie să recunoaștem că de multe ori fugim de necaz și suferință, iar interesul nostru îl punem mai tot timpul pe primul loc. Aceasta este lupta fiecăruia dintre noi, pe care trebuie să o ducem cu nădejdea că Hristos se va milostivi și ne va trimite Harul Său cel ceresc, spre îndreptarea și mântuirea noastră.