Trebuie să menționăm că ziua de odihnă  nu este numită direct „sabat”, ci este folosit verbul „a se odihni” din Facere 2, 2, ce constituie o aluzie (dar nu și etimologică) pentru Sabat. Sabatul ebraic, împărtășirea din odihna lui Dumnezeu este o manieră de exprimare ce îl privește evident pe om, căci Dumnezeu nu are nevoie de odihnă, lucrarea pe El nu-L obosește. Pentru om, odihna lui Dumnezeu aduce atât odihna de dupa șase zile de lucrare, cât și odihna inimii, pace și fericire, gustare din odihna eshatologică[1].

De ce nu ținem Sabatul și respectăm Duminica?

În Noul Testanent  nu găsim  o poruncă prin care să fie reglementată duminica drept zi de odihnă si nici nu găsim o abrogare directă a sabatului.

În Evrei capitolele 3-4 se recunoaște că israeliții nu vor intra în odihna Lui, deși odihna era pregătită de la începutul lumii, însă noi (cei care credem în Hristos, membrii Bisericii) intrăm în odihnă. „Deci de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar acelora cărora mai înainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, Dumnezeu hotărăște din nou o zi, astazi.” (Evrei 4, 6-7). Avem de-a face în mod clar cu o schimbare, „o altă zi”. Cu alte cuvinte, pentru că Israel a eșuat în intrarea în odihna Domnului, poporul cel nou, poporul lui Dumnezeu, primește o nouă sabatizare, iminentă, astăzi[2].

În Apocalipsa 1, 10 apare pentru prima dată „ziua domnească” sau „ziua Domnului”. Astfel, ziua duminicii preia importanța sabatică datorită semnificației ei de zi a Domnului. Este ziua Învierii pe care Avraam a văzut-o și s-a bucurat (Ioan 8, 56). Învierea depașește cadrul timpului iar asta se poate compara cu faptul că ziua a șaptea a rămas deschisă.

Putem concluziona că Biserica nu încalcă sabatul ci creștinii sunt adevărații împlinitori ai sabatului în măsura în care se împărtășesc de odihna lui Dumnezeu, iar Învierea ramâne fundamentul intrării în Împărăția lui Dumnezeu, adică al dobândirii odihnei.[3]

(Preot Cătălin Fotache)