„Frumosul este începutul tuturor lucrurilor, fiind cauza creatoare, ce pe toate le mișcă și le strânge la un loc prin dragostea de frumusețe proprie” (Sf. Dionisie Areopagitul).

Oare există om care să iubească urâtul?

Oare nu există în noi o căutare instinctivă după Frumusețe, după Bunătate, după Bine?

Oare nu simțim înlăuntrul nostru și în tot ceea ce ne înconjoară ceva ce arde ca o flacără și abia așteaptă să irupă în Frumusețe?

Suntem, fără îndoială, însetați de Frumusețe. Dornici să o întâlnim, grăbiți să o dobândim, loviți de perplexitate când o vedem și cu totul uimiți când o trăim.

Nimic din lume nu-i urât. Urâtul nu există. Urâtul nu-i decât suferința Frumuseții acolo unde nu se poate arăta. Și, cu adevărat, e mult urât acolo! E ca si cum cineva ar opri soarele să nu răsară, ziua să nu se ivească sau păsările să câte. Și pentru că aceasta e imposibil, și pentru că toate sunt și rămân la locul lor peste voința căzută a omului, de aceea singurul loc unde Frumusețea poate fi oprită să se arate este inima omului. De altfel, doar aici, în inimă, se cuibărește urâtul, atât la om cât și la înger; singurii în cer și pe pământ care pot deturna arătarea Frumuseții. Deci, dacă există urâtul în lume este doar pentru că oamenii și îngerii, zidiți frumoși, refuză totuși Frumusețea. Din alegerile lor pornite din inima devenită temniță a Frumuseții, urâtul își revendică existența. Și totuși, chiar și așa, urâtul tot nu există. Doar ocupă locul Frumuseții, care suferă în tăcere pentru că i s-a luat dreptul natural la strălucire, cu toate că, în ascuns, ea se manifestă chiar și în întuneric, chiar și acolo unde-i refuzată. O clipă numai, doar o clipită să fie aleasă și nu întârzie să se ivească. Altfel, nu am putea înțelege cum de există nuferi pe lacurile cu noroi, luceferi strălucind în noapte, flori răsărite dintre stânci sau tâlhari și nesăbuiți mântuiți!?

Viața este Frumusețe în manifestare dintr-un Dumnezeu plin de Frumusețe. Avem un Dumnezeu scăldat în Frumusețe, de o Frumusețe suprastrălucitoare în care însuși soarele nostru de pe cer își are izvorul. Avem un Dumnezeu neatârnat în alegerile Sale și neclintit în Bunătatea Sa și de aceea este de o Frumusețe supraliminoasă, orbitoare în toată arătarea ei. El iubește și Iubirea este însăși Viața Sa nemuritoare. Este Iubirea plină de Adevăr, ce se face Izvorul nesecat al Frumuseții. Iubirea și Adevărul în toată Libertatea este matca neclintită a Frumuseții în Dumnezeu. Este Absolutul care umple totul, motiv pentru care, nimicul și neantul alăturat Lui nu există.

Atunci când Preasfânta și Preafrumoasa Treime s-a sfătuit să-și răsfrângă iubirea în creație, atunci și-a domolit absolutul supraluminos al Frumuseții și a așezat-o în făpturi, fiecare „după felul și după asemănarea lor” (Fc. 1, 11). A zidit o lume de o Frumusețe strălucitoare, pe măsura Frumuseții Sale, apoi S-a oglindit bucuros în ea: „Și a văzut Dumnezeu că e Bună Foarte” (Fc. 1, 31). Este contemplarea lui Dumnezeu în frumusețea făpturilor, asemenea Frumuseții Sale și a cărei adâncime doar El o cunoaște. Toate sun Bune, înseamnă: Toate sunt Frumoase. Toate îmi seamănă. Toate îmi sunt dragi. Atât de dragi, încât El, Dumnezeu se leagă cu jurământ pe Sine Însuși că vor dăinui în veșnicie cu El și de aceea, le-a dăruit nemurirea. Pentru că Da: Frumusețea nu poate fi decât veșnică. Doar urâtul este trecător. Frumusețea este veșnică, iar veșnicia Frumuseții de nimeni și de nimic nu poate fi anulată, fiindcă este direct legată de Dumnezeu, de Iubirea, de Adevărul, de Libertatea, adică de Viața Lui.

Oare cum va fi arătat Frumusețea creației ieșită din mâna Creatorului? Cum va fi fost Grădina Raiului în care au fost puși Adam și Eva? Din plânsul lui Adam după Raiul pierdut deducem Frumusețea lui și din bucuria ridicării lui de mână cu Hristos la Înviere înțelegem ce ne așteaptă pe cei ce vrem a crede în Iisus cel Preafrumos: „Cele ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (II Co. 2, 9). Și aceasta este așteptarea noastră, a celor care sesizăm suspinul Frumosului lui Dumnezeu în noi și în creație: dezvăluirea lui deplină la cea de-a doua venire a lui Hristos. Și nu doar noi așteptăm, ci Însuși Dumnezeu îndură și așteaptă în răbdare ca cei mai mulți dintre noi să ne deschidem Frumuseții lui: Adevărului și Iubirii în toată Libertatea. Această așteptare nu-i resemnare, nici delăsare, nici abandonare, ci este activul Frumuseții din Hristos cel Înviat, care lucrează intens la transfigurarea din interior a lumii, prin om, în așa fel încât la „plinirea vremii„ și revenirea Lui în toată Slava frumuseții Sale înomenite, urâțenia să fie înghițită de Frumusețe în chiar momentul în care răul cel urât va fi crezut că împărățește peste toate. Atunci va fi ultimul paradox al creației: „vulcanul” cel ascuns al Frumuseții va izbucni și va acoperi timpul cu toată istoria lui.

Toate aceste sunt posibile întrucât toată Frumusețea domolită a lui Dumnezeu din făpturi se desfășoară mai mult în adâncime decât în exterior. Din Bunătate, El Dumnezeu, atunci când omul a greșit „din plictis de frumusețe” a ales nu să distrugă frumusețea lumii, ci să o ascundă mai în adânc, tocmai pentru ca răul să nu se înstăpânească peste ea. Astfel, materialitatea lumii ieșită în afară a devenit veșmântul de suprafață al Frumuseții spirituale care a trecut îndărăt, fiindu-i suport și temei consistent; ca de acolo să anime continuu pe om să-L dorească și mai mult pe Dumnezeu, din pricina frumuseții lui ascunse. În exterior, lumea a „evoluat” urât și urâcios, dar în interior Oceanul Frumuseții a clocotit permanent irupând adesea în stâlpii luminoși ai istoriei, care-i și dau demnitate. Piscul lor e în Hristos și Maica Domnului, cei care au învins definitiv urâțenia din însăși inima manifestării ei și au descătușat izvoarele Frumuseții în toată creația. Prin Hristos și Maica Domnului, creația toată și-a atins maximum de frumusețe pe care Dumnezeu și-a dorit-o de la ea.

De aceea, după Ei, istoria nu-i decât un „mare chin al Frumuseții” ce nu poate încă a se arăta desăvârșit. E o așteptare înțelegătoare care începe în suferință, pentru cei care aleg să creadă, dar se continuă într-o suită de uimiri și chiar într-o „beție” de Frumusețe. Este bucuria de nedescris a celor care iubesc Adevărul mai presus de orice, iar Acesta le deschide ușa Libertății ce descătușează în ei Tainele Frumuseții. Pentru că Nimic nu e mai plin de Frumusețe decât Adevărul! În consecință, fără Adevăr și Iubire nimeni nu are acces la Frumusețe.

Întâlnirea cu Adevărul în toată Frumusețea lui e toată puterea de care avem nevoie să ne desprindem de tot ceea ce-i kitsch-os și urât. Acceptarea unirii cu Adevărul este începutul uimirii și al minunării de propria viață, iar atunci când Adevărul ne devine temei al viețuirii de nenegociat cu nimeni și nimic, atunci trăim ca „îmbătați” de Frumusețe, chiar dacă în afară părem de ignorat.

Putem spune neîndoielnic că atâta Frumusețe e în lume cât Adevăr este în noi. Doar în Adevăr ne conectăm direct la Frumusețea lucrurilor, a omului și a lumii întregi în relație cu Creatorul nostru cel Preafrumos și Prealuminos. Prin Adevăr intrăm în intimitatea făpturilor înțelegând de ce sunt așa cum sunt și de ce strălucesc atât de felurit? De ce curg izvoarele, de ce bat vânturile, de ce sunt anotimpurile de unde atâta frumusețe felurită în flori, de ce gâzele, păsările, animalele, fiarele și viermii? Pentru ce nu tac și cântă neîncetat? Pe cine laudă, pe cine slujesc? Și, mai ales, de ce sunt atât de împlinite în ceea ce sunt? Pătrunzând în Adevărul lucrurilor, în Taina Rațiunii lor de a fi, în gândul cel tainic al zidirii lor devenim părtași al frumuseții lor, direct compatibilă cu frumusețea din noi și împreună mărturisind Frumusețea Ziditorului tuturor.

Și așa suprafața urâtă a lumii, din accident (ne)întâmplător, nu mai afectează nici ochiul, nici inima celui uimit de Frumusețe pentru că privește la noima și originea lor, la gândul cel dumnezeiesc din ele și suferă pentru vremelnicia ofilirii lor, la suprafață, bine știind că: „Făptura întreagă suferă nu din pricina ei, ci din pricina celui care a supus-o pe ea stricăciunii” (Rm. 8, 20-22). Adică, eu omul sunt vinovat pentru urâtul din lume, pentru că refuz să mă bucur de făpturi și le admir doar pentru satisfacerea mea trecătoare. În acest fel, găsim motiv de pocăință neîncetată, pe motiv că ori de câte ori nu alegem să iubim Adevărul, urâtul dă năvală în lume, chiar dacă, paradoxal, parcă cu cât oamenii aleg mai mult urâtul cu atât frumusețea făpturilor se „încăpățânează” și strălucește cu atât mai mult, ca să-l rușineze pe omul ce nu-și urmează demnitatea.

Așadar, doar Adevărul ne dă acces la Gândul lui Dumnezeu despre noi și despre lume, la ochii cu care El le privește pe toate și la delicatețea iubirii cu care le iubește. Pe această Cale, Tainele creației încep să ni se dezvăluie năvălind în noi cu frumuseți nebănuite, de nu știi la care dintre ele să te oprești mai întâi și atunci, uimit de atâta Frumusețe, spui mereu în gândul către tine: „Ce bine e să fiu oaspetele zidirii Tale Doamne”! Încetinește șuvoiul Frumuseții Tale că nu vreau a pierde ceva din ceea ce mi-i dat a mă uimi!

Iar dacă par idealist sau exaltat sau înșelat, am pentru voi un singur sfat:

Luați cu toții bine samă, în Frumusețe nu-i păcat!