Am început Marea Ajunare[1] de zi și de noapte, practică ortodoxă care mută primăvara din natură în suflet. Este zeciuiala tuturor zilelor unui an întreg, partea pe care o dăruim total lui Dumnezeu, ca să răscumpărăm zilele din an pierdute în risipirile noastre. Dar pentru a scăpa de formalismul postirii este musai să ne racordăm, trup și suflet, la rânduiala părinților dumnezeiești, care ne-au pus în Triod toată mistagogia ajunării/nemâncării, ca să câștigăm înțelegere, vedere de noi înșine, bucurie și adâncă odihnă prin nevoința postirii. Altfel, rămânem blocați în părerile noastre, în iluzia că noi postim, nu că postul ne ține pe noi și mai ales rămânem într-o tristețe care ne seacă de vlagă. Așadar, nu trebuie să uităm că postul nu-i scop în sine, ci mijloc, ca de altfel tot ceea ce avem și facem în Biserică: sunt mijloace care au drept scop întoarcerea în firescul nostru, în relație directă cu Dumnezeu.

Prima săptămână a Postului Mare are popasul în Duminica Ortodoxiei[2]. Iar Ortodoxia este rezumată în Icoană, în Fața Fiului lui Dumnezeu întrupat, a Maicii Sale și a tuturor sfinților, chipuri care arată deodată pe om așa cum l-a gândit Dumnezeu și pe Dumnezeu asemenea nouă. Nu doar omul este chemat la asemănare cu Dumnezeu, ci și Dumnezeu se face asemenea nouă. De fapt, pe cât se aseamănă omul cu Dumnezeu, pe atât se aseamănă și Dumnezeu nouă. Această realitate o avem sintetizată în Chipul tuturor icoanelor, în care deși se păstrează distincția ipostatică, se aseamănă izbitor unele cu altele pentru că în toate este vizibil omul îndumnezeit și Dumnezeu înnomenit.

Prima Duminică din Postul Mare sintetizează Ortodoxia postitoare[3], întrucât chipul omului autentic este chipul omului care crește în cer mai mult decât în cele ale lumii, mai mult în relație cu Dumnezeu decât în relație cu plăcerile pământului, mai mult în mâncarea lui Dumnezeu decât în mâncarea care ne consumă. Mai potrivit, chipul iconic al omului este cel în care se vede perfectul echilibru dintre trup și suflet, trupul fiind oglinda sufletului, iar sufletul slava trupului. Postul/ Ajunarea și înfrânarea sunt mijloacele pe care Biserica ni le pune la dispoziție pentru a lucra acest necesar echilibru dintre trupul și sufletul nostru, zidite de Dumnezeu ca unul pentru altul și unul prin altul să se înveșnicească.

În același timp, Duminica Ortodoxiei este rezumatul Adevărului în lume. Nicăieri în lume nu vom găsi Adevărul mai deplin, mai acurat, mai uimitor și mai accesibil decât în Ortodoxie. Nu în ortodocși, ci în Ortodoxie: o necesară distincție! Este deplinătatea necuprinsă a Adevărului experimentat în măsurile noastre mărunte care, paradoxal, pe măsură ce se unesc cu El, și se adaugă Lui se dezmărginesc indefinibil. Mai deplin Adevăr ca în Ortodoxie nu se poate, fiind Însuși Adevărul-Dumnezeu Întrupat, văzut și experimentat deodată ca Om și Dumnezeu. Cheia de boltă a Adevărului în Ortodoxiei este că: nimeni nu se poate substitui Lui, nimeni nu-L poate deține, nimeni nu-L poate închide sau monopoliza în vreun fel. Nici chiar ortodocșii înșiși, nici rugăciunile lor, nici tainele lor, nici bisericile lor, nici ei toți la un loc prin însumare nu fac Adevărul Ortodoxiei, El fiind Liber de toate și de toți. În schimb, Ortodoxia pune la dispoziția omului nenumărate căi de adăugare în trepte la Adevăr, se deschide și recunoaște smerit oriunde Adevărul își găsește spațiu și loc de manifestare și celebrează ca Praznic al Vieții modul în care Adevărul îl găsește pe om, mai mult decât omul găsește Adevărul. Și pentru că în Ortodoxie toate/totul pleacă de la Adevăr, se manifestă și se împlinesc în Adevăr, în prima Duminică a Postului prăznuim Adevărul, Cel care strălucește dumnezeiește în cei postitori și înfrânați și condiția nestrămutată a Teologiei[4].

Toată învățătura și nevoința practică a Ortodoxiei în relație cu Dumnezeu este concretizată în Chip: Chipul Lui Iisus Hristos, Dumnezeu și Om adevărat. Din privirea Lui Hristos suntem priviți de Dumnezeu. Adică, mai mult decât privim noi icoana, ne Privește Icoana pe noi. Prin Icoană dobândim înțelesul că suntem mereu în Privirea lui Dumnezeu, în Atenția și Grija lui și că „nimic nu este ascuns care să nu iasă la lumină”(Matei 10, 26). În același timp, pe fețele noastre se înscriu cele mai adânci preocupări ale noastre. Fața este expresia văzută a sufletului. Fețele nu mint niciodată. Astfel, cine se roagă rămâne înscris pe fața lui, iar cine nu se roagă rămâne înscris pe fața lui. Suntem făcuți după Chipul sau Icoana lui Dumnezeu. Și pentru că am pierdut această dimensiune, Icoana vine să ne arate ce trebuie să ajungem și ce am fost făcuți să fim. Prin urmare, Icoana este chipul nostru autentic, măsura întru care suntem chemați să devenim continuu, acum și în veci de veci.

Textul evanghelic din această duminică, cu Filip și Natanael (Ioan 1, 43-51) se concentrează pe vederea lui Dumnezeu: „Vino și vezi!” (Ioan 1, 46). Omul este chemat să-L vadă pe Dumnezeu, iar la întâlnirea cu El află că el a fost văzut de Dumnezeu cu mult înainte: „mai înainte să te cheme Filip te-am văzut când erai sub smochin”[5] (Ioan 1, 48). Mai mult, trimiterea lui Hristos la visul cu Scara lui Iacob, scară pe care se coborau și se urcau îngerii lui Dumnezeu (Facere 28, 10-22), Îl arată pe Hristos ca fiind Noul Templu/Scară cel care unește cerul cu pământul. El este Icoana, Locul unde se întâlnește Cerul cu Pământul. 

În Sfânta Scriptură cuvântul „icoană” apare într-un loc cheie, care ne definește pe noi, oamenii. Săptămâna aceasta, miercuri, la citirea paremiei din cartea Facerii am aflat că omul este făcut după Chipul/Icoana (kat’ eikona) lui Dumnezeu, adică suntem icoane după Icoana veșnică a lui Dumnezeu, a Fiului veșnic al Tatălui. Suntem icoane umblătoare pe pământ, vederea lui Dumnezeu în creație, ca făpturile create privind la noi să-L vadă pe Dumnezeu. Și pentru că adevăratul Adam și adevărata Evă nu au apărut la începutul istoriei, ci în mijlocul ei, Hristos și Maica Domnului devin adevăratul Adam și Eva, icoanele desăvârșite ale umanității, oamenii care stau în relație neclintită cu Dumnezeu și refuză orice dialog cu șarpele. 

Am fost creați de Dumnezeu nu ca să servim pământul, ci să-L oglindim pe Dumnezeu pe pământ: iubirea și suveranitatea Lui. Să fim ca niște viceregi ai lumii, întrucât Dumnezeu vrea să conducă și să desăvârșească creația prin noi. Dar înainte să fim împărați, trebuie să fim supuși. Întâi se învață ascultarea pentru ca apoi să știi să conduci. Această ascultare față de Dumnezeu înseamnă să fii preot, pentru că preotul nu trăiește pentru el, el este slujitorul lui Dumnezeu. Așadar secretul Iconic al Mântuitorului Hristos este că se face Slugă/Rob al lui Dumnezeu, care suferă și ia asupra sa păcatul lumii, face ispășire și așa devine Rege/Preot în același timp. El nu-i preot care aduce lui Dumnezeu jertfe și daruri exterioare. El ne învață că a fi preot în creație înseamnă să te aduci pe tine însuți lui Dumnezeu, o predare de sine permanentă lui Dumnezeu, care ne face icoane, popor de preoți și de împărați (I Petru 2, 9-10), ai Împărăției TriIconice dumnezeiești.

De aceea, atunci când intrăm într-o Biserică ortodoxă, intrăm practic în Edenul plin de icoanele Adamilor și Evelor împliniți, iar dincolo de catapeteasmă este Sfântul Altar, care este Grădina împrejmuită a Raiului cu Pomul Vieții în mijloc: Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Pe catapeteasmă vedem cele două Icoane – Noul Adam și Noua Evă – proiectul și chemarea noastră, puse în fața noastră ca să ne fie Model. Noi ne închinăm cinstindu-le și ne uităm la ele imprimându-ne de vederea lor, dar adevărata cinstire este întruparea lor, adică: devenind altar, preot și jertfă deodată, rezumatul chipului iconic în lume. Dacă ne închinăm la icoane, facem o făgăduință că vom deveni acea icoană: Vreau să fiu ca tine! Aceasta este adevărata și singura cinstire a icoanelor, atunci când fiecare dintre noi devine asemenea icoanelor cinstite. Și dacă trăim ca ei, cei din icoane, atunci pământul devine Rai. Câtă vreme, însă, nu avem viața lor și modul lor de raportare și față de Dumnezeu și față de oameni și față de toată creația, rămânem în afara Raiului, acum și în veci de veci. Rămânem oameni, populăm planeta (abuziv), dar nu suntem fii ai lui Dumnezeu și icoane ale lui, ci suntem chipuri ale pământului sau, mai rău, ale șarpelui. 

Așadar, destinația omului este să devină Icoană. Icoana văzută a lui Dumnezeu cel nevăzut. Pe ce cale? Să stăm în față cu Modelul, în dialog de rugăciune cu El. Această cale este sinteza întregului parcurs al Postului. Până la urmă, omul este ceea ce mănâncă, ceea ce privește și la ceea ce se închină. Relația se realizează pe ceea ce ne consumă timpul și preocuparea. De aceea, avem Cultul Bisericii, ca laborator al iconizării noastre continue. Cultul transfigurează timpul, dar nu-l suspendă, după cum Icoana transfigurează firea, dar nu anulează distincțiile ipostatice. Deci, Icoanele sunt imaginea veșniciei. Ele ne arată aici și acum cum arată Raiul. Deci, Biserica este Noul Eden care are drept scop să ne transforme în icoane. Bărbații după chipul lui Hristos, femeile după chipul Maicii Domnului. Iar cine refuză să devină Icoană se face idol.

Prin urmare, scopul luptelor Postului este să „deprăfuiască” icoana ascunsă în noi și să o aducă la suprafață. Postul și înfrânarea se văd în icoană. De aceea, dacă vrem să fim icoane, trebuie să trăim liturgic/ritualic, duhovnicește și preoțește printre făpturi. Ca o Liturghie continuă. Doar așa fețele noastre se vor umple de lumina necreată a Duhului. Doar în stare de Liturghie continuă și asumată, masca hidoasă a căderilor noastre se transformă în chipul slavei lui Dumnezeu...

În definitiv, toată viața de ortodox este o neîncetată chemare la iconizare, ca văzând ceilalți  fețele noastre cele luminoase să fie slăvit Tatăl cel din ceruri! (Matei 5, 16).