Nimic nu e mai trist în creație decât omul care-și uită demnitatea, adică propria măsură dumnezeiască întru care a fost zidit. Un om decăzut din propria valoare este o lume întreagă ratată. Ca și cum Universul, cu limitele lui necunoscute, ar intra în neființa din care a ieșit. În același timp, nimic mai înnălțător, nimic mai deplin, nimic mai asemănător cu Dumnezeu în toată creația decât omul. Dacă el ratează, totul e ratat. Dacă el izbutește, totul e împlinit, așa cum spune Mântuitorul Hristos: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său” (Matei 16, 26).

Teologic vorbind, Omul este atât sumarizarea Universului creat, dar și replica creată a lui Dumnezeu celui necreat și necuprins. Acest statut îl face pe om o ființă uimitoare, o Taină negrăită în continuă dezvăluire, o făptură disputată de îngeri și de demoni. Fragil ca „floarea câmpului” (Psalmul 102, 15), dar puternic „încât să mute munții” (Matei 21, 21), deocamdată muritor prin trup, dar nemuritor prin voia lui Dumnezeu așezată în constituția sufletului; limitat în toate și circumscriindu-le pe toate, dar nelimitat în potențele deveninde ale structurii sale ontologice, „omul a primit porunca de a deveni Dumnezeu” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 4, 8, PG. 35, 8A).

Omul este Paradox văzut, o lume fascinantă nu doar când urcă, ci chiar și atunci când cade. Când urcă pentru că nu are limite, când cade pentru că destructurarea nu-l anulează. Cine este Omul Doamne de nu se desființează oricât ar cădea sau oricât ar urca și Cine ești Tu Doamne de m-ai/l-ai zidit așa?

Toată această uimitoare lume sintetizată în om, ni se deschide doar pe ușa Cunoașterii. Suntem făcuți sută la sută ființe cunoscătoare, nu doar prin creier, ci prin toată ființialitatea noastră. Cunoaștere de noi înșine, cunoaștere de toate cele zidite pentru noi și cunoașterea lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Totul în noi este deschis cunoașterii, întelegerii și contemplării, adică uimirii continue! Totul devine fascinant atunci când omul este deschis cunoașterii. Altfel, totul devine banal și plictisitor. Și nu doar cunoștințele bucură, nu doar experiențele ne încântă, nu doar meditarea ne odihnește, nu doar contemplarea ne umple de „beția trează a Duhului” (Efeseni 5, 18), ci tot ceea ce suntem și putem fi poartă amprenta unui Dor nestăvilit de cunoaștere și de înțelesuri prin care devenim continuu de la Chip la Asemănare (Facere 1, 26).

Toată creația este Rațiune și raționalitate. Este Gând dumnezeiesc în continuă manifestare, în noutate permanentă, în deschidere vulnerabilă față de toți și de toate. Este Viul în mișcare nesecată destinat Omului și numai lui. Chiar și îngerii sunt creați tot pentru destinul făpurii de Om. În tot și în toate este adierea Viului, Glasul lui Dumnezeu, Cuvintele Lui negrăite prin care invită pe Om la Dialog, la convorbire pe un Limbaj de Taină. 

Pe această linie, totul este și devine fascinant: Eu că m-am trezit adus în Viață; că sunt conștient de mine și de tot ceea ce-i în jurul meu; că sunt izvor de gânduri prin care se sporesc virtualitțíle lumii; că tot ceea ce a fost cunoscut în istorie, de oricine, oricând, mă vizează în cel mai direct mod – copleșitor din cauza limitelor, copleșitor din perspectiva veșniciei – cu toată puterea creatoare din mine; că există o corespondență directă între raționalitatea făpturilor și raționalitatea activă a omului, ca cel ce este chemat să dea verb și să articuleze în gând și cuvânt potențialitățile lor; că eu sunt cel chemat să înțeleg toată esența lumii create în toate aspectele și formele ei văzute și nevăzute și că ele toate așteaptă de la mine o reacție. Mai mult, realizez că  toată manifestarea creației este un anume glas, o anume cuvântare și invitație a ei către om ca să fie descoperită. E acolo în ea ceva compatibil cu bucuria omului. Și, chiar dacă aș fi singur pe lume, Universul întreg n-ar fi deloc prea mare în raport cu posibilitățile mele cunoscătoare, iar faptul că este și un altul și alții care se pot bucura de ele prin cunoaștere, îmi sporește și mai mult fascinația întrucât sunt invitat să intru în Taina „Universurilor paralele”, a distincțiilor și a nuanțelor supraluminoase și ultradiversificate, căci toate gândurile și înțelesurile uimitoare ale celorlalți despre creație sunt cu totul altele decât ale mele și mă așteaptă să le descoper și să mă pot bucura de ele. Și nu doar ale contemporanilor mei, ci și a tuturor celor născuți de la Adam încoace. Și nu doar ceea ce aceștia au gândit până au murit, ci și a tot ceea ce gândesc încă în lumea celor nevăzuți (dar nu absenți) în care au intrat și dăinuiesc continuându-și Taina cunoașterii. Ca să nu mai zicem că din lumea nevăzută ei stau în directă interacțiune cu noi și nu doar cei trecuți le cele veșnice, ci și înteaga lume nevăzută a îngerilor, a luminilor gânditoare, cele care reflectă către noi Lumina dumnezeiască în înmiite și nenumărate feluri. Și toate acestea sunt pentru mine: de înțeles și de minunat. Mai bine zis de minunat întrucât înțeleg!

Este copleșitor, dar nu istovitor. Este de necrezut, dar nu de ignorat. Doar nevrerea poate răsturna raportul și doar indolența noastră poate schimbă totul, moment în care dintr-o lume fascinantă, toată interioritatea noastră devine exact opusul: plictisitoare, insuportabilă, demonică. Este un fel de autocondamnare la sterilitate, urâțenie și împietrire.

Dar chiar și în acest punct, cum spuneam, tot fascinant este, nu pentru ei, ci pentru noi. Ce uimitoare este libertatea omului! Să poți întoarce existența în nonexistență pentru percepția ta și astfel, toată potențialitatea ontologică să o reduci la zero. Cu adevărat este o înfricoșătoare uimire și o tragică soartă. În definitiv, ce ne uimește în acest caz este cum de poate omul spune NU unui așa Dumnezeu și cum de poate întoarce spatele unei așa Iubiri cu o așa delicată invitație la Viață. Dar mai mult și mai uimitor este că în această tragică stare nu-i încă totul pierdut. Este doar ratat. De aici, din acest iad al ofilirii și al încremenirii ipostatice, oricând, în doar o clipă, se poate reveni, ca și când nimic nu s-a întâmplat. Ca și cum pe nimeni n-ai trădat, nimic nu ai ratat, toate în tine fiind iarăși gata și dispuse să se minuneze!

Ce adânc al copleșirii în uimire! Ce Dumnezeu al unei Iubiri fascinante! Ce Om și în ce Taină plină de uimire am fost/suntem chemați să fim!