Credința noastră în care ne-am născut și crescut de peste 2000 de ani, ne învață să fim recunoscători lui Dumnezeu și oamenilor pentru darurile și binefacerile pe care le-am primit. Principala slujbă a Bisericii noastre este Euharistia, adică aducerea mulțumirii, fiind încununată de cuvintele „Să mulțumim Domnului”.

Omul este cu adevărat om când este recunoscător lui Dumnezeu și oamenilor pentru darurile și binefacerile pe care le primește. „Omul credincios și demn mulțumește permanent lui Dumnezeu pentru că trăiește în creația lui Dumnezeu și o folosește”. Iar oamenii care îi mulțumesc lui Dumnezeu sunt ajutați, deoarece ei simt că recunoștința este lumina vieții în comuniune și a creșterii spirituale în demnitate și bunătate.

Nerecunoștința îl dezumanizează pe om și îl înstrăinează de semeni, însă recunoștința îl ridică pe om în demnitate și îl îmbogățește spiritual. Un astfel de exemplu, de recunoștință absolută, de viață oferită ca mulțumire lui Dumnezeu și în slujba oamenilor, se regăsește în paginile istoriei noastre, într-una dintre cele mai întunecate capitole. Războiul nu e străin României. El este parte din sângele străbun ce a clocotit și a ridicat scutul uman în fața marilor puteri ce au dorit să ocupe teritoriile noastre. Războiul a dat putere acestui pământ și a ridicat România de astăzi, nu prin orgoliul de a fi cuceritor, ci prin demnitatea și dorința de a apăra tradiția și credința ortodoxă. Credința este moștenirea cea mai de preț și motivația cea mai înaltă a istoriei acestui popor și dacă figura masculină a ridicat sabia pe câmpurile de luptă, femeia este cea care păstrat tezaurul credinței ortodoxe ca pe cea mai de preț avuție, atât în spațiul familiei, cât și prin curajul și tăria de susține mediul social în momentele cele mai dificile, după cum spunea într-un documentar părintele Nicolae Pintilie: „au existat în istorie şi unele femei care au depăşit graniţa familiei, au plâns şi s-au rugat pentru un popor”. În această categorie intră o femeie ce a adus alinare întregii ţări, o mamă creştină prea puţin cunoscută astăzi.

Această femeie este Olga Sturdza, un destin închinat lui Dumnezeu, dedicat României…dar prea puțin cunoscut astăzi. Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la plecarea ei la Domnul și, din păcate, conștiința publică tinde să treacă peste acest nume și ceea ce simbolizează el.

Descendentă dintr-o familie istorică, o familie ce a dat Moldovei mai mulţi domnitori, miniştri şi oameni de cultură, Olga Sturdza a fost personalitatea secolului XX care a schimbat destinul întregii ţări, după cu spun faptele și puținii istorici.

Născută Olga Mavrocordat, la data de 27 septembrie 1884, în satul Popeşti, judeţul Iaşi, a fost fiica principelui Alexandru Mavrocordat şi a Luciei Cantacuzino-Paşcanu. Beneficiind de posibilităţile financiare ale familiei, ea a îmbrăţişat taina artei. A studiat pictura şi sculptura la Berlin, Dresda şi Paris, fiind elevă a sculptorului Debois şi, apoi, a celebrului Auguste Rodin. Anii formării în Occident s-au încununat, printr-o expoziţie de sculptură la Salonul de la Paris, apreciată de criticii vremii. Artista a fost un fel de Brâncuşi al Moldovei. Primul atelier l-a avut la Dieppe, în Franţa, apoi a deschis un atelier la Iaşi, în Copou, acolo unde lucra cu dalta şi ciocanul busturi şi statui de marmură. Constantin Argetoianu, marele om politic român, o cunoscuse pe Olga Mavrocordat la Viena: „Fată frumoasă, viguroasă şi arătoasă, cu doi ochi negri care sfredeleau, emancipată şi inteligentă. Plină de farmec şi cetită”. În prezent, se mai păstrează la Iași puține sculpturi ale sale: Cenotaful lui Alexandru Mavrocordat, „Sărutul“  și „Sburătorul“ de la Vila Sonet, Mihai Codreanu.

În anul 1908, Olga s-a căsătorit cu prinţul Mihail Sturdza, nepotul domnului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849). Se cunoscuse cu el la Dieppe, unde Vodă Sturdza cumpărase un castel, iar Olga îşi avea atelierul de artă. După căsătorie, cei doi au părăsit Franţa în favoarea Iaşilor, acolo unde îi aşteptau familia, dar şi necazurile ţării încercate de primul război mondial. Au lăsat o viaţă confortabilă şi luxoasă, în favoarea ţării şi a poporului.

Olga Sturza a fost președinta Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, filiala Iași, din data de 9 noiembrie 1916 până în anul 1948, când SONFR a fost interzisă de regimul comunist fară însă a fi fost dizolvata (desființată).

Prima Societate Ortodoxă Națională a Femeilor Române s-a înființat de un grup doamne ortodoxe, sub binecuvântarea şi autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.  Evenimentul a avut loc într-una din duminicile lunii mai din anul 1910, sub patronajul Înalt Prea Sfințitului Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, sub protecția Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta într-un moment de solidaritate a româncelor. Societatea avea ca scop „unirea sufletelor şi mobilizarea energiilor pentru educaţia religioasă a tinerilor, pentru ajutorarea familiilor aflate în dificultate, pentru susţinerea Bisericii”.

La puțin timp, la Iași, la Biserica Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, Înalt Prea Sfințitul Pimen Georgescu, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, dădea arhiereasca binecuvântare pentru înființarea Filialei de la Iași a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române. SONFR, organizație cu puternic caracter filantropic a reușit să schimbe soarta multor victime ale războiului, a ajutat la refacerea României unite dar mai ales, a onorat moartea celor căzuți pentru patrie.

La 9 noiembrie 1916, printr-o procură, Anastasia Gr. Philipescu oferă preşedinţia SONFR principesei Olga Sturdza care până atunci, a fost în fruntea SONFR filiala din Iași.

Olga Sturza, colaboratoare a Reginei Maria, conducea o filială puternică a cărui comitet „avea conștiința împăcată că și-a făcut toată datoria”.

Mişcarea feministă era la început în Moldova şi o aflăm implicată pe Olga M. Sturdza încă din 1910 printre sprijinitoarele unui organ de presă al femeilor, un pas mărunt, dar spre înainte. La 1916, când România a intrat în război, Olga Sturza a sprijinit primele subscripţii publice pentru „Frontul de acasă“, iar în septembrie 1916, din iniţiativa ei şi sub patronajul Reginei, s-a edificat primul cămin pentru orfanii de război la Iaşi. Era o iniţiativă privată, dar necesară, pentru cei 40.000 de orfani de război. Guvernul a înţeles rostul ei şi, în decembrie 1917, Societatea condusă de Olga M. Sturdza primește delegaţie exclusivă pentru a se îngriji de copiii năpăstuiţi. În februarie 1917, principesa a înfiinţat în vechiul palat boieresc de la Miroslava o şcoală pentru orfanii ai căror părinţii au murit în război. Instituţia a devenit model pentru Societatea de Ocrotire a Orfanilor din Război, care a adăpostit şi instruit 340.000 de orfani în toată ţara.

În aceeaşi perioadă, familia Sturdza a asigurat hrana a sute de familii care au pierdut un apropiat în război. A împărţit gratuit lemne către populaţia din jurul Iaşului şi a oferit ajutoare, hrană şi haine. A plătit chiar şi o parte din datoria de război către Rusia. Astfel, din domeniul de la Hangu, familia Sturdza a tăiat 300.000 metri cubi de lemn, ce a luat calea estului.

Sub conducerea Principesei Olga M. Sturdza (1918), s–a înfiinţat o școala primară de băieți, la palatul de la Miroslava al familiei Sturdza. Olga Sturza a militat cu multă dăruire pentru înființarea la Chișinau a Secțiunii Societății Ortodoxe așa cum se precizează în raportul Alexandrinei Cantacuzino privind activitatea SONFR în Moldova, prezentat pe 19 iulie 1918.

Momentul cheie al activității SOFR, se desfășoară spre finalul războiului. Astfel, La 11 noiembrie 1918, la ora 11.00 dimineaţa, a luat sfârşit Războiul cel Mare. Statisticele erau înfiorătoare pentru România – 880.000 de militari care nu s-au mai întors acasă şi 275.000 de civili care au murit nevinovaţi, o ţară mistuită de boli şi de foame. Olga Sturza şi-a suflecat mânecile şi a trecut la bandajat rănile Moldovei. La 31 ianuarie 1918, Olga M. Sturdza se adresa Primăriei Oraşului Iaşi în calitatea ei de preşedintă a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române – filiala Iași, cerând „două locuri pentru a face «grădini de copii» în cartierul Tătăraşi, pentru copiii nenorociţi ce stau în bărăci în Copou”. La 12 februarie mulţumeşte pentru parcelele oferite în cartierul Ferdinand.

În anul 1919, principesa Olga Sturdza a cumpărat fostul Palat Sturdza, pentru Societatea Naţională Ortodoxă a Femeilor din România. Aceasta societate se afla sub tutela Mitropoliei Moldovei şi avea ca activitate alinarea poporului, după rănile lăsate de război. Sub această tutelă se efectuau colecte pentru binefacere, acţiuni de educaţie şi cultură. Apoi, în această clădire a funcţionat Liceul Ortodox de Fete, devenind peste ani sediul actual al Şcolii Varlaam a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. În anul 1920, Olga Sturdza, în calitate de preşedinte a Societăţii Orfanilor de Război a cumpărat proprietatea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza din Copou. Aici a înfiinţat prima şcoală de îndreptare pentru copii din România (şcoală de corecţie), apoi o şcoală agricolă care, peste ani, a devenit Şcoala Tehnică Agricolă, iar apoi actualul Grup Şcolar Agricol „Vasile Adamachi”. Grădinițele de copii înființate în cartierele Tătărași, Țicău, Frumoasa și Socola erau destinate copiilor proveniți din familii sărace și se ocupau de educația acestora, oferindu-le masa de prânz, dăruindu-le îmbrăcăminte și obiecte pentru igiena personală.

În atelierele Societății Femeilor Ortodoxe din Iași, Dorohoi, Vaslui și Botoșani se lucrau haine pentru copii care se dăruiau prin bisericile Moldovei, prin școli sau grădinițe. Principesa Olga Sturza era numita „Mama orfanilor de război” așa cum reiese din cuvântul rostit la inaugurarea Mausoleului de la Mărășești. O elevă spunea: ”În numele elevelor orfane de război din Orfelinatul «Olga M. Sturza», nume care ne amintește pe mama și ocrotitoarea noastră cea bună, am venit să îngenunchem pe țărana sfîntă de la Mărășești”. Sunt dovezi care atesta faptul că în Grădinița de copii „Alexandru Mavrocordat”, înființată pe strada Socola nr. 130, principesa era mereu prezentă, îngrijindu-se de cei 30 de copii săraci care își petreceau ziua sub supravegherea învățătoarelor și a măicuțelor venite de Mănăstirea Agapia.

Olga Sturza a făcut parte din comitetul de inițiativă care a vegheat la ridicarea Mausoleului de la Mărășești. Pe 6 august 1923 a fost pusă piatra de temelie a monumentului, iar în vara anului 1924, mausoleul se afla într-o fază de construcţie care a permis reînhumarea osemintelor militarilor căzuţi pe câmpul de luptă. Osemintele au fost adunate de membrele SONFR în primă fază într-un osuar, iar apoi reînhumate în criptele de la Mărășești.

În anul 1924, ea a donat municipiului Iași, Monumentul Unirii, care a fost inaugurat în mai 1927 în prezența Reginei Maria și dărâmat în anul 1947.

Această lucrare a ei, dedicată Marii Uniri, a fost dăruită oraşului Iaşi, bucurându-i pe privitori cu o compoziţie complexă exprimând „maternitatea naţională“, dar şi orfanii de război ce-şi caută mame, o realitate ce a cunoscut-o bine. Statuia a fost dezafectată de comunişti, o copie putând fi văzută astăzi la Facultatea de Medicină. Monumentul dăruit cuprindea o piesă centrală reprezentând Patria, imagine pentru care Regina Maria a acceptat să i se reproducă chipul, și patru piese mai mici (provinciile reîntregite Transilvaia, Basarabia, Bucovina și românii de pretutindeni rămași în afara hotarelor României). Provinciile erau reprezentate sub forma a trei copii, iar la poalele statuii a fost așezat un copil îngenuncheat care speră să se reîntoarcă la România Mamă. Pentru cele patru figuri de copii sculptorița a apelat la elevele Școlii Normale „Mihail Sturdza” din Iași.  

Dedicarea principesei în slujba țării și a credinței, nu se oprește însă, aici. Până în anul 1934, au fost organizate 27 de orfelinate, sanatorii şi spitale. Anul 1941 a adus un nou război, din care Moldova a ieşit sfâşiată. Instituţiile principesei Olga şi numele ei cunoscut până în Occident, au alinat multe suferinţe și de această dată.

Instaurarea comunismului a reprezentat începutul durerii pentru familia Sturdza. Reforma agrară din anul 1945 le-a lăsat doar casa de la Popeşti. După trei ani, le-a fost confiscată întreaga proprietate. S-a mutat la casa de la munte, de unde în anul 1948 a fost alungată, mutându-se împreună cu văduva fiului său şi cu nepoţii, în casa din Bucureşti. Le-a fost confiscată şi proprietatea din capitală, fiind mutaţi din nou, într-o căsuţă cu două camere. De aici, principesa Olga a fost ridicată şi arestată în anul 1953, împreună cu nora sa, Ileana Manu-Sturdza şi nepotul Mihai Dimitrie, sub învinuirea că au vândut material lemnos de pe fosta proprietate de la Hangu. Al doilea fiu, Gheorghe Mihai, a fugit în zona de ocupaţie americană din Austria, la Linz. Soţia acestuia, Margareta, de origine norvegiană, a reuşit să plece cu un avion al Crucii Roşii suedeze. Cele două femei rămase în ţară au fost încarcerate la penitenciarele Mislea şi Jilava. Nouă luni de cruntă detenţie în penitenciarele de femei şi muncă forţată au îndurat Olga Sturdza şi Ileana Manu-Sturdza din pricina originii lor nobile a actelor de binefacere. În anul 1957, prin intervenţia ambasadorului grec Argyropoulos, li s-a permis eliberarea şi plecarea din ţară pentru totdeauna. Exilul a fost pentru Olga Sturdza în Franţa, acolo unde studiase în tinereţe. A locuit la proprietatea Sainte Marguerite de lângă Dieppe, cu băiatul ei Gheorghe şi nora sa Margareta. La 10 iulie 1971, principesei Olga Sturdza i s-a stins candela vieţii, departe de Moldova pe care atât de mult a iubit-o şi a ajutat-o, departe de mormintele înaintaşilor săi, după o viaţă de zbateri pentru neam și credință, lăsând în urmă o urmă de lumină şi bunătate prin paginile întunecate ale istoriei, ca „Maica răniţilor şi a orfanilor din Moldova, până la instalarea unui regim de tristă amintire”.

Drept recunoaştere a meritelor uriaşe şi pentru păstrarea amintirii prinţesei Sturdza, pentru marile ei fapte de binefacere din timpul războiului şi din anii de
imediat după, se impune să primească prinosul nostru de recunoştinţă pe care-l merită. Faptele ei trebuie să rămână în conștiința noastră așa cum au schimbat în bine soarta celor nenorociți de război și durere, în numele credinței noastre ortodoxe și a României Unite. Olga Sturza a fost generalul de pe „frontul de acasă” iar locul ei, în amintirea noastră, este în loja eroilor neamului, alături de cei ce au clădit cu dragoste și sacrificiu, țara ce păstrează teritoriul, tradiția și credința strămoșească. (Rodica Șoronescu, SOFR Iași)

***

Bibliografie

• BOTOŞINEANU, Cătălin, et al. Societatea „Ocrotirea Orfanilor din Război” şi rolul prinţesei Olga Sturdza. Analele Ştiinţifice ale Universităţii» Alexandru Ioan Cuza «din Iaşi. Istorie, 2018, 64: 517-538.
• DIEACONU, Daniel, et al. Olga Mavrocordat Sturdza. Analele Liceului „Vasile Conta” Târgu-Neamț, seria Istorie, 2019, 1.1: 31-40.
• GUŢANU, Laura. Olga Sturdza. BIBLOS, 15: 2.
• IFTIMI, Sorin, et al. UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI PIAŢA NAŢIUNII DIN IAŞI. DOCUMENTAŢIE ISTORICĂ ȘI URBANISTICĂ. Ioan Neculce–Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei (serie nouă), 2015, 21: 91-150.
• PĂDURARIU, Violeta. MUNCA DE PARTID SAU PUTEREA DE A FI UNICI. SIMPOZION REGIONAL CU PARTICIPARE INTERNAȚIOANALĂ ANTICOMUNISM ȘI REPRESIUNE COMUNISTĂ. 1945-1989 Ediția a Va, 121.
• ȘORONESCU, Rodica. Pe aici nu se trece. 2019.
• TEODORESCU, Virgiliu Z., et al. Monumentul de for public în viziunea finanţistului Eugeniu Carada. Historia Urbana, 2007, 15.1+ 2: 131-141.