Este binecunoscut faptul că, în Patriarhia Română, anul 2023 a fost desemnat, printre altele, ca an comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești.

La noi la Iași, acest an comemorativ al imnografilor bisericești a debutat joi, 12 ianuarie, la paraclisul Ecclesia al Catedralei Mitropolitane, unde, Înaltpreasfințitul Părintele nostru Mitropolit Teofan l-a hirotesit întru citeț/psalt pe un tânăr teolog și un binecunoscut psalt, Matei-Teodor Doroșincă. Pentru a înțelege mai bine importanța acestui eveniment în Mitropolia noastră, vom concatena aici câteva date biografice, evidențiind talentul și pasiunea neostoită a acestui tânăr, de numai 21 de ani, atât pentru muzica psaltică dar și pentru teologie și, mai ales, realizările sale greu de egalat, concretizate în diferite premii obținute și participări la mari recitaluri și concerte ca interpret și dirijor de grup psaltic, la care a fost invitat să cânte alături de cei mai importanți psalți din întreaga lume ortodoxă.

Matei Doroșincă este absolvent al Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare” din Iași. În prezent urmează cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, anul al II-lea Pastorală, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și cursurile Facultății de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice, secția Muzică religioasă, anul al II-lea, din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași.

De-a lungul anilor, începând din 2013, a participat în calitate de interpret la diferite recitaluri și concerte de muzică religioasă psaltică și corală clasică alături de formații precum Corul de copii „Musica Viva” al Asociației „Iubire și Încredere” din Iași, Corul Colegiului Național de Arte „Octav Băncilă” din Iași, Corul „Basileus” al Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare” din Iași, Corul „Universitas” al Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Corul Universității Naționale de Arte „G. Enescu” din Iași etc.

În calitate de cântăreț bisericesc și dirijor de grup psaltic, a participat la numeroase slujbe religioase precum târnosiri de biserici, slujbe arhierești, hramuri de biserici, atât în România cât și în Republica Moldova. În luna decembrie a anului 2022, a participat la slujbe de priveghere la Mănăstirea „Pantocrator” din Sfântul Munte Athos, Grecia, alături de Liakos Ioannis, protopsalt al Catedralei „Sfântul Grigorie Palama” din Tesalonic și cadru universitar la Facultatea de Teologie ortodoxă din cadrul Universității „Aristotel” din Tesalonic.

În anul 2021 a obținut Premiul I și Premiul cel mare la categoria Soliști – grupa A în cadrul Festivalului Internațional de Muzică Bizantină de la Iași și Premiul I în cadrul Concursului Național de Interpretare a Muzicii Bizantine „Sebastian Barbu-Bucur” de la București. De asemenea, în anul 2022, în cadrul Festivalului Internațional de Muzică Bizantină de la Iași, a câștigat Premiul I și Marele Premiu la categoria Coruri psaltice în calitate de dirijor împreună cu grupul psaltic Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, coordonator fiind Pr. Lect. Univ. Dr. Ionuț Gabriel Năstasă.

Din anul 2021 și până în prezent este membru activ în cadrul corului psaltic academic „Byzantion” a Asociației Culturale „Byzantion” iar în calitate de dirijor al grupului psaltic „Sfântul Iosif cel Milostiv” a participat la numeroase concerte precum „Gala Festivalului Internațional de Muzică Bizantină de la Iași” (2022), Concert de colinde la Parohia „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” din Iași, alături de Corala Ortodoxă bărbătească „Armonia” a Arhiepiscopiei Tomisului (2022), concerte în postul mare la Parohia „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” Iași, Gala Festivalului Internațional Coral Gavriil Musicescu de la Iași (2022) etc.

Toate aceste realizări dau mărturie despre pasiunea și munca susținută a acestui tânăr merituos, care are bucuria de a-și fi descoperit vocația lăsată de Bunul Dumnezeu, pe care o cultivă cu perseverență și conștiinciozitate. Pentru că îl cunosc bine și ca om al rugăciunii și al Bisericii, pot scrie că aceste realizări și merite înșiruite mai sus nu-i vor răpi fericirea smereniei, ci îi vor impulsiona și mai mult râvna pentru muzica psaltică, altfel spus, pentru a cânta Domnului Dumnezeului nostru în toată viața sa, încercând să imite, aici, pe pământ, tovărășia (corul) îngerilor, așa cum, atât de minunat scrie Sfântul Vasile cel Mare: „(…) ce este mai fericit decât să imite cineva pe pământ tovărășia îngerilor (corul) îngerilor? Odată cu zorii zilei să se grăbească la rugăciune, ca să laude pe Ziditorul cu imne și cântări! Apoi, după ce soarele va lumina clar, să se întoarcă la lucrări, în timp ce rugăciunea să-l însoțească toată vremea! Așa încât să facă plăcute lucrările lui cu imne ca și cu sarea! Pentru că îndulcirile imnelor avantajează starea sufletească în care predomină bucuria, și nu supărarea”. (Epistole ascetice, 2, II, PSB, 18, p. 532-533).

Dintotdeauna, cântarea psalmilor, precum și celelalte cântări bisericești au stat în centrul cultului, din perioada vetero testamentară și până astăzi. „Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi” (Ps. 103, 34), mărturisea, cu evlavie, psalmistul David. Cântarea religioasă predispune sufletul spre unirea cu Dumnezeu, fiind izvor și imbold nesecat de rugăciune arzătoare. Psalmii constituie, în același timp, cântări religioase și rugăciuni care au împodobit, prin profunzimea teologiei și prin muzicalitatea lor, atât cultul Vechiului Testament, cât și cultul creștin.

Sfântul Vasile cel Mare mărturisește că Duhul Sfânt a rânduit să învățăm, mai ușor, dogmele credinței odată cu plăcerea cântatului, cu dulceața melodiei, pentru a ne folosi sufletește „pe nesimțite” și de cuvintele de învățătură, căci învățătura oferită cu de-a sila nu rămâne, dar cea primită cu plăcere și cu bucurie se fixează mai trainic în sufletele noastre: „Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute şi că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul vieţuirea cea dreaptă. De aceea ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimţite şi folosul cuvintelor de învăţătură; face la fel ca doctorii cei înţelepţi; aceştia adeseori ung de jur împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără poftă de mâncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau cei care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt îşi instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică cineva din cei mulţi şi trândavi păstrând cu uşurinţă în minte vreo poruncă apostolică sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cântă şi acasă şi le fredonează şi în piaţă. Dacă unul, din cei care se sălbăticesc cumplit din pricina mâniei, intră în biserică, ei bine, când începe să se cânte psalmul, atunci, datorită melodiei, pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită … cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea. Cântatul împreună e ca un lanț care duce la unire; unește poporul în simfonia unui singur cor”. (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul I, I, PSB, 17, p. 183-184).

La rândul său, Fericitul Augustin aprobă și elogiază cântările bisericești în Confesiunile sale, reliefând folosul sufletesc adus de acestea, însă ne atrage atenția ca să nu cădem în capcana de a aprecia mai mult melodia decât conținutul teologic bogat al cuvintelor din cântări: „(...) Când îmi amintesc de lacrimile mele, pe care le-am vărsat la cântările Bisericii tale, la începutul dobândirii credinţei mele, şi acum, când sunt mişcat, nu de cânt, ci de lucrurile care se cântă, când sunt cântate cu o voce clară şi cu o modulaţie foarte potrivită, iarăşi recunosc folosul acestui obicei îndătinat.

În acest mod eu şovăiesc între pericolul plăcerii şi încercarea sănătăţii, mai mult, sunt înclinat – fără să exprim o părere asupra căreia nu se poate reveni – să aprob obiceiul de a cânta în Biserică, pentru ca, prin desfătarea urechilor, sufletul, prea slab încă, să se ridice la simţământul evlaviei. Totuşi când mi se întâmplă ca să mă mişte mai mult cântecul decât ceea ce se cântă, mărturisesc că păcătuiesc, meritând pedeapsă, şi atunci aş prefera să nu aud pe cel care cântă”. (Fericitul Augustin, Confessiones-Mărturisiri, Cartea a X-a, XXXIII, (50), PSB, 64, p. 230). Tot în același gând scrie și Sfântul Vasile cel Mare: „(…) noi să căutăm a cugeta cele de sus și să nu ne pogorâm la patimile trupului din pricina dulceții melodiei”. (Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul I, II, PSB, 17, p. 184-185).

Adevăratul psalt trebuie să cultive, continuu, psalmodia rugătoare. Odată la Muntele Athos, a venit un muzicolog să-l înregistreze pe un părinte cum cântă. Călugării l-au întrebat de ce a făcut atâta drum, de ce a trebuit să se „cațere” pe piscurile Athos-ului pentru a asculta un psalt aghiorit. Acesta a răspuns următoarele: „Pentru că vreau să înregistrez modul de cântare athonit, iar acesta este psalmodia rugătoare. Când cântă Părintele Ciprian și Părintele Toma, părinții athoniți se roagă cu adevărat și lucrul acesta se vede. Se vede când cineva se roagă, atunci când cântă, se deosebește de cel ce o face ca să iasă în evidență”. (Limonariul Pustiului Athonit, traducere de Pr. Dr. Constantin Petrache, Editura Cartea Ortodoxă, 2011, p. 163).

În această privință, paradigmă de urmat pentru psalți și pentru noi toți poate fi, alături de alți sfinți, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. De la el învățăm faptul că nu tot cel ce are în gură cuvintele cântărilor cântă Domnului, ci cei care înalță, din inimă curată și bună, cântările duhovnicești, după cuvintele istoricului Eusebiu de Cezareea: „Folosindu-se de trupurile lor ca de niște instrumente muzicale, sufletele cugetătoare Îi înalță (lui Dumnezeu) cuvenitele imnuri și cântări de taină”. (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel mare, prolog, 10.5, PSB, 14, p. 216). Mitropolitul Amfilohie Radovici al Muntenegrului și Litoralului († 2020) istorisea faptul că, pe când era tânăr, a slujit, în Sfântul Munte Athos, ca preot, dumnezeiasca Liturghie, alături de Cuviosul Paisie, care cânta la strană: „Cum mai cânta … Era ca o căprioară rănită dinaintea lui Dumnezeu. Cel puțin așa-l simțeam eu”. (Patericul secolului XX, traducere de: Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, s. a., traducere de: Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, s. a., p. 228).

La rândul său, sfântul străromân Ioan Casian aduce în atenție faptul că la trăirea mai intense a rugăciunii de către  credincioșii din biserică contribuie mult un psalt bine pregătit în cele ale muzicii bizantine și profund ancorat în rugăciune: „Știm că prestanța și gravitatea cântărețului de psalmi contribuie foarte mult la încălzirea sufletească a celor prezenți”. (Convorbiri duhovnicești, partea I, cap. XXVI, 1-2, cap. XXVII, PSB, 57, p. 468-469).

Mai puțin cunoscut la noi este Sfântul Ioan Cucuzel, al cărui nume îl auzim pomenit, îndeosebi atunci când un cor sau un psalt ne încântă inimile cu minunatele cântări bizantine. Atunci, dintr-o dată, cineva exclamă: „Cântă aproape ca Sfântul Ioan Cucuzel”. Se știe despre acest sfânt că a fost un muzician deosebit, dascăl și prim psalt din palatul împăratului bizantin Komninos (secolul al XII-lea). Asemenea multor sfinți cuvioși, acesta a părăsit lumea aceasta efemeră, cu slava și desfătările de la palatul împărătesc și a venit la Sfânta Mănăstire Marea Lavră din Sfântul Munte Athos, ascunzându-și identitatea, zicând că a fost păstor în timpul cât a stat în lume. Egumenul de atunci i-a dat în grijă turma de berbeci a mănăstirii, pentru a o paște în pădure. În tot acest timp, împăratul Komninos îl căuta peste tot. Ioan „îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.

Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.

În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei (Maica Domnului – Cuzuzelița, de la Mănăstirea Marea Lavră - n.n.). Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».

Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămană, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire”. (Arhimandrit Ioanikkios Kotsonis, Patericul Atonit, traducere de: Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 350-351).

Așa cum s-a mărturisit despre arta picturii, că e mai mult decât o simplă artă, același lucru putem mărturisi și despre arta cântării psaltice, căci amândouă participă în actul liturgic, de care se bucură nu doar omul, ci și întreaga creație. Cât de minunat mărturisea poetul Tudor Arghezi în poezia „Ziua albă”: „Din înălțimi / O rază aurie / Ia parte-n bolți / La Sfânta Liturghie”. Pare greu de înțeles pentru noi cei de astăzi, cum și creația lui Dumnezeu cea fără rațiune a suferit și suferă împreună cu omul căzut în păcat, din pricina căderii acestuia, dar și cum „se bucură” când oamenii sfinți se înalță duhovnicește către Dumnezeu. Cu referire la aceasta, voi istorisi două întâmplări din Limonariul pustiului athonit (p. 33): „Odată s-au adunat monahii din vecinătate la chilia părintelui Hrisostom pentru slujba de noapte a Sfintelor Paști. Toată noaptea au cântat imnurile împărătești pline de măreție ale praznicului. Bătrânul era bun psalt cu voce frumoasă. Cântând cu evlavie au ajuns la dumnezeiasca Liturghie a Paștilor. S-a întâmplat atunci ceva foarte neobișnuit pe care el însuși ne-a povestit-o. De la rostirea binecuvântării de început «Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh» a apărut o mierlă de munte («de piatră» cum o mai numesc cei din zonă) care s-a așezat lângă fereastra bisericuței, și cânta neîncetat urmând fidel imnurile monahilor. Toți au observat-o și se bucurau. A rămas acolo pasărea lui Dumnezeu până la ultimul «Hristos a înviat», când odată cu apolisul Liturghiei a plecat și ea”. Cea de-a doua întâmplare, la fel de minunată, e povestită de același Mitropolit Amfilofie, în cartea amintită mai sus: „(...) părintele Paisie (Aghioritul) pregătea masa: orez, roșii cultiva în grădina sa și pâine, pe care o usca el însuși. Umplea farfuria mea, în timp ce într-a sa punea foarte puțină mâncare. Eu protestam, spunând că nu e corect ca el să mănânce ca un pustnic, iar eu ca un lacom. Dar el zicea:

- Oare nu ești călugăr? Dacă ești, trebuie să faci ascultare. Ești un muntenegrean neascultător? Aici până și Baium al meu este mai supus ca tine.

L-am întrebat surprins cine era Baium, pentru că știam prea bine că nu avea pe nimeni sub ascultare. Atunci mi-a arătat un trandafir pe care-l plantase acolo. S-a dus lângă el și a spus:

- Hai, Baium, să înțeleagă și necredinciosul de Amfilohie ce înseamnă ascultarea.

Atunci, din spatele trandafirului, s-a arătat un broscoi. Vă spun ce-am văzut cu ochii mei. După aceea, părintele i-a spus broscoiului:

- Du-te, Baium, înapoi, la locul tău, iar diseară să-ți faci rugăciunea.

Am rămas uimit și l-am întrebat ce fel de rugăciune făcea Baium. Mi-a explicat că seara broscoiul se ducea dinaintea unei cruci mari de lemn care se afla în apropiere și începea să psalmodieze. «Râde de mine», mi-am spus în sinea mea. «Ce psalmodie să cânte broscoiul?»

În aceeași zi, la apusul soarelui, l-am văzut pe broscoi dinaintea crucii, intonând: «Oac, oac»...

M-a impresionat foarte mult (își amintește Mitropolitul Amfilohie Radovici – pe atunci ieromonah) legătura părintelui cu animalele, fenomen întâlnit în cazul sfinților”. (Klitos Ioannidis, Patericul secolului XX .., p. 228-229).

Atunci când a scris Omilia despre păsări, Sfântul Ambrozie nu a uitat să le amintească pe micile păsărele care cântă, în lauda Domnului, seara și dimineața. Sfântul se reculege și spune: „Micile păsări nu uită să cânte pe Creator, seara și dimineața. Câți oameni nu ar trebui să roșească pentru purtarea lor! Câți uită să laude, seara și dimineața, pe Cel ce le-a creat!” (Antologie din scrierile Părinților Latini, Editura Anastasia, 2000, p. 59). Mai aproape de timpurile noastre, îl aducem cu drag în amintire pe cuviosul nostru părinte Vichentie Mălău, de la Mănăstirea Secu († 1945). Om cu viață sfântă, de o delicatețe rar întâlnită, cu multe harisme. În Patericul românesc (p. 560), Arhimandritul Ioanichie Bălan ne relatează, printre altele: „Spunea iarăşi ucenicul că, în fiecare dimineaţă, la ora 5 fix, părintele Vichentie suna clopotul de deşteptare.

-  De ce suni clopotul aşa de dimineaţă, preacuvioase? îl întrebau unii.

-  Ca să se scoale părinţii şi fraţii la rugăciune din timp, să-şi facă pravila şi canonul călugăresc.

După ce suna clopotul, bătea în uşa ucenicului, zicând:

-  Scoală, frate Gheorghe, la rugăciune! Hai, dragul tatei, să lăudăm pe Domnul. Iată, păsările cântă afară şi ne fac de râs!”.

Sunetele psalmodiei au fost asemănate de cuvioșii părinți imnologiei îngerilor, căci bucuria care exaltă în ceruri e bucuria cântărilor îngerești neîncetate la care se alătură corurile sfinților într-o minunată simfonie cerească. Cea mai grea „armă antieriană” împotriva gândurile rele și a gândurilor de hulă care ne asaltează mintea este psalmodia, pentru că ea este și rugăciune către Hristos, dar și disprețuire a diavolului”. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți athoniți. Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, p. 157).

Putem enumera și alte multe binefaceri ale cântării bisericești comune: creează o mare legătură de unitate între credincioșii care cântă, adunând pe cei despărțiți, unind pe cei dezbinați, împăcând pe cei certați, altfel spus, unind poporul lui Dumnezeu în simfonia unui singur cor; desfată sufletul; duce la liniște sufletească și chiar la încetarea durerilor produse în noi în chip diferit prin împrejurările vieții (vezi istoria lui David și Saul, când David, prin cântarea psalmilor, i-a alungat boala, iar mintea a revenit la starea ei firească); ușurează poverile vieții („Ia pildă de la călător, care se ostenește în drum: dacă el mergând, cântă, apoi prin aceasta se micșorează greutatea călătoriei” – Sf. Ignatie Briancianinov, Tâlcuiri la Patericul egiptean, 122, p. 194); Sfântul Grigorie cel Mare menționează, la rându-i, următoarele: „Mai trebuie însă știut că adesea, când sufletele celor aleși ies din trup, (ceilalți frați – n.n.) obișnuiesc să înalțe cântece de slavă. Ascultându-le cu bucurie, muribunzii nu mai simt desprinderea sufletului de trup”. (Dialoguri despre moarte, Editura Amarcord, Timișoara, p. 49); același Sfânt Părinte ne relatează despre preacinstitul Valentio care a fost egumenul său și al mănăstirii sale la Roma și care a mărturisit faptul că ajungând acolo cruzii longobarzi, au spânzurat doi călugări de-ai săi de ramurile unui copac. Cei doi au murit în aceeaşi zi. Când s-a făcut seară, sufletele amândurora au început să cânte psalmii cu voci puternice şi clare, încât, înmărmuriţi, chiar cei ce îi uciseseră s-au înfricoşat auzind glasurile lor lăudând pe Domnul. Toţi cei prinşi au auzit, fiind de faţă, iar mai târziu au fost martorii acelor cântări. Dumnezeu Atotputernic a vrut ca vocile sufletelor să ajungă la urechile trupeşti pentru ca trăitorii în trup să afle că mai adevărat trăiesc după ieşirea din trup, dacă se ostenesc să-i slujească lui Dumnezeu”. (Ibidem, p.  61-62); cântarea religioasă aduce, cu timpul, celui ce o cântă sau o ascultă cu ardoare, o stare de bunătate a sufletului, aceasta relevându-o și filosoful David Hume într-una din scrierile sale, unde a lansat o exortație care a devenit antologică: „Poposește fără teamă în casa în care se cântă; oamenii cei răi nu știu ce-i cântarea”. Ar mai fi și alte multe efecte tămăduitoare și aducătoare de daruri cerești în sufletele celor ce cântă neîncetat Domnului, pe care doar aceștia le pot enumera.

Ce multă bucurie ar fi pentru noi, ca toți credincioșii, în special tinerii, să se împărtășească de beneficiile cântărilor sfinte!

De asemenea, țin să aduc în atenție o întâmplare din studenția mea. Participam, ca mulți alți tineri entuziaști, la conferințele mari, organizate de ASCOR, în Postul Paștelui și al Crăciunului. La una din conferințe, un tânăr student i-a lansat Preafericitului Părinte Patriarh Daniel (pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei) următoarea întrebare: „care este cea mai bună muzică?”. Iar răspunsul mitropolitului nu s-a lăsat deloc așteptat, fiind scurt și cuprinzător: „Cea mai bună muzică este aceea pe fondul căreia te poți ruga”. Și, oare, pe fondul cărei muzici te poți ruga mai bine decât pe fondul muzicii bizantine, psaltice, care este ea însăși o rugăciune ferventă care desfată cu totul sufletul, ridicându-l la înălțimi cerești nebănuite?

În final, îmi exprim bucuria pentru hirotesia întru psalt a tânărului student Matei-Teodor Doroșincă, nutrind speranța că talentul și pasiunea lui vor aduce, perpetuu, roade frumoase în Biserică, bucurând și înălțând duhovnicește poporul lui Dumnezeu.