Se întâmplă uneori ca unii credincioşi să fie scandalizaţi de cei răi şi de cei necredincioşi. Cu adevărat, atunci când aruncăm o privire în jurul nostru vedem că Dumnezeu – după logica omenească – Îşi împarte în chip nedrept binefacerile. Unde ar trebui mai degrabă să ofere fericire, El nu îngăduie decât nefericire. Unde ar trebui să ofere bogăţia, El dă sărăcie şi unde ar trebui să impună sărăcia, El dă bogăţie. Atunci când Îi aşteptăm binecuvântarea, El ne răsplăteşte cu o lovitură dură, în timp ce pe ceilalţi îi menţine într-un permanent zâmbet. Ajungem până acolo încât spunem, folosind o expresie modernă, că Dumnezeu face discriminări. Suntem scandalizaţi. De ce?

Simplu, pentru că inima ne este îndreptată spre toate aceste lucruri, se alipeşte lor, le îndrăgeşte, aspiră la ele. Însă în altă parte ar trebui să căutăm deznodământul acestei drame. Nu ar trebui să încercăm să înlăturăm această aparentă nedreptate, ci ar trebui să privim în interiorul nostru. În noi ar trebui să se producă o schimbare. Să ne înstrăinăm cu totul de omenesc – în orice caz, de logica omenească, de gândirea omenească şi de posedarea a toate bunătăţile. Să fim fără băgare de seamă faţă de toate acestea. Atunci când ne-am depărtat de toate lucrurile, atunci Dumnezeu poate totul pentru noi – căci doar Dumnezeu rămâne cu noi. Aceasta ne dă o adevărată pace lăuntrică. De nu, dacă este ceva în inima noastră care nu e îndreptat spre cealaltă viaţă, ci spre aceasta de aici, nu vom conteni a ne chinui.