Fericit este cel ce zavistiei şi invidiei nu s-a supus, că invidia şi zavistia una de alta atârnă, iar cel ce are pe una din ele, pe amândouă le are. Deci, fericit este cu adevărat cel ce nu a căzut în acestea, nici s-a rănit de vreuna din ele. Că cel ce fratelui său cu nedreptate râvneşte împreună cu diavolul se osândeşte. Cel ce invidiază este biruit, are şi duşmănie şi vrajbă, şi de sporirea altora se mâhneşte. Iar cel ce nu are zavistie sau invidie, niciodată nu se scârbeşte de sporirea altora. Când altul este slăvit el nu se tulbură, când altul se înalţă el nu se mâhneşte, că pe toţi îi socoteşte că sunt mai buni decât el. Pe toţi, mai mult decât pe sine, îi fericeşte; pe sine, nevrednic şi decât toţi mai pe urmă se socoteşte. Pe toţi, mai mari şi mai buni decât pe sine îi are. Nezavistnicul, cinste nu-şi urmăreşte; cu cei ce se bucură împreună se bucură, slavă niciodată nu-şi pricinuieşte, celor ce sporesc le ajută; cu cei ce bine călătoresc împreună se bucură şi pe cei ce drept vieţuiesc îi laudă.

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 84)