Cel ce face o lucrare fină duhovnicească, îl în­dreptăţeşte pe aproapele, iar nu pe sine. Şi cu cât în­aintează duhovniceşte, cu atât mai mult se eliberea­ză şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni. Atunci nu va putea înţelege ce înseamnă răutatea, pentru că are numai gânduri bune pentru ceilalţi şi gândeşte numai curat şi pe toate le vede duhovniceşte, sfin­te. Se foloseşte chiar şi din căderile semenilor lui, pe care le foloseşte ca frână puternică pentru sinea sa, ca să ia aminte să nu deraieze. Şi dimpotrivă, unul care nu s-a curăţit, gândeşte în mod viclean şi toa­te lucrurile le vede cu ochi viclean. Chiar şi pe cele bune le întinează cu viclenia lui. Nu se foloseşte nici de virtuţile celorlalţi, pentru că este întunecat de negreala ucigaşului de om, şi astfel le explică prin vocabularul său cel viclean. Întotdeauna este supă­rat şi totdeauna mâhneşte pe semenii lui cu aceas­tă negreală duhovnicească a sa. Dacă unul ca acesta vrea să se elibereze de această stare trebuie să înţe­leagă că are nevoie de curăţire, ca să-i vină limpezi­mea duhovnicească, curăţia minţii şi a inimii.

– Dar atunci când un om este o dată viclean şi altădată bun?

– Atunci primeşte înrâuriri şi schimbări cores­punzătoare. Omul este schimbător. Uneori gându­rile viclene sunt ale diavolului, alteori însuşi omul gândeşte în mod viclean. De multe ori, diavolul cre­ează anumite situaţii pentru ca oamenii să-şi facă gânduri rele. Odată, nu am apucat să-i vorbesc unui arhimandrit care a venit pentru prima dată la Coliba mea. A doua oară când a venit nu l-am putut primi, deoarece eram grav bolnav şi i-am spus să vină altă dată ca să discutăm. Atunci, aceluia i-a intrat gândul că nu vreau să-l primesc, că am ceva cu el şi s-a dus jos la mănăstire şi s-a plâns. Aceasta a fost în între­gime o lucrare a diavolului.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.3: Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 30-31)