Moartea nu e de la Dumnezeu, spun într-un glas toţi Sfinţii Părinţi. În Sfânta Scriptură stă scris limpede: „Nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucură de nimicirea celor vii. El a făcut toate lucrurile pentru ca ele să vieze, făpturile lumii sunt mântuitoare, în ele nu-i otravă de pieire." (Inţ. Sol. l, 13-14). Realitatea morţii este de natură negativă: moartea există doar prin pierderea vieţii; ea face parte dintre relele care există numai întrucât lipseşte sau a fost pierdut binele. Or, lumea creată de Dumnezeu a fost toată desăvârşit bună, iar viaţa i-a fost dăruită omului ca un mare bine.

Era însă omul nemuritor? Mulţi Părinţi spun că da, considerând că moartea era deplin străină de firea lui; alţii însă se feresc să facă această afirmaţie. Întemeindu-se pe cuvintele din Facere (2, 7), unde stă scris: „Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână luată din pământ", şi dorind să facă distincţie între creat şi necreat, unii dintre Părinţi cred că la origine trupul omului, potrivit naturii sale, era o frământătură supusă schimbării, stricăcioasă şi muritoare. „Omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt", spune Sfântul Atanasie cel Mare, adăugând că firea celor dintâi oameni era „stricăcioasă". Aşadar, unii Părinţi preferă să spună, în chip mai nuanţat, că omul a fost creat „spre nestricare"  sau că „firea omenească fusese zidită ca să nu moară" sau că ţinea de natura lui să aibă „dorul continuu după veşnicia divină; ei vorbesc şi de „făgăduinţa" nestricăciunii şi a nemuririi, care n-au fost de la început un câştig sigur şi perpetuu al omului, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi fost însuşiri proprii naturii sale. Toţi Sfinţii Părinţi sunt însă de acord că nestricăciunea şi nemurirea celui dintâi om se datorau numai şi numai harului dumnezeiesc. Pentru că, după cum spune Cartea Facerii, îndată ce l-a frământat din ţărână, Dumnezeu „a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet viu." (Fac. 2, 7). Iar Părinţii socotesc această suflare deopotrivă sufletul omului şi Duhul dumnezeiesc. Pătrunse de energiile dumnezeieşti, trupul şi sufletul lui Adam au căpătat însuşiri mai presus de fire. Sfântul Grigorie Palama spune că harul dumnezeiesc „împlinea, cu bogăţia binefacerilor sale, neajunsurile firii noastre.". Harul făcea trupul nestricăcios şi nemuritor. Sfântul Atanasie cel Mare zice şi el că omul trăia o „viaţă [...] cu adevărat nemuritoare", având „harul Celui Ce i l-a dat şi puterea proprie a Cuvântului"; iar în altă parte arată că: „fiind după fire stricăcioşi, (oamenii) ar fi scăpat de ceea ce sunt după fire" „datorită Cuvântului care era cu ei", din pricina Căruia „stricăciunea cea după fire nu s-ar fi apropiat de ei".

Dar pentru că omul a fost creat liber, ţinea de voia lui să păstreze harul primit şi astfel să stăruie în starea de nestricăciune şi nemurire dăruită de el sau, dimpotrivă, respingându-l, să cadă din această stare. Aşadar, atunci când Sfinţii Părinţi spun că omul a fost creat nestricăcios şi nemuritor, aceasta nu înseamnă că era cu neputinţă ca el să cunoască stricăciunea şi moartea, ci că ar fi putut, prin harul lui Dumnezeu şi prin libera sa alegere, să n-aibă parte de ele. Pentru ca nestricăciunea şi nemurirea să-i devină pururea proprii, trebuia ca omul să păzească harul dumnezeiesc, stăruind în unirea cu Dumnezeu şi ascultând de porunca ce-i fusese dată tocmai în acest scop (cf. Fac. 2, 16-17). Astfel, Sfântul Grigorie Palama scrie: „Dacă omul ar fi ascultat de porunca dată lui la început, stăruind în harul ce-i fusese dat, ar fi avut parte astfel de desăvârşita unire cu Dumnezeu şi ar fi devenit veşnic ca Dumnezeu, îmbrăcându-se cu nemurirea."

In felul acesta înţelegem de ce Părinţii spun adeseori că, la început, mai înainte de a păcătui, omul nu era nici muritor, nici nemuritor. Sfântul Teofil al Antiohiei scrie în acest sens: „Dar îmi vei spune: A fost făcut omul, prin fire, muritor? Nu! Atunci, nemuritor? Nici asta n-o spun! Dar poate mă vei întreba: Nu era nimic din acestea? Nici asta n-o spun. Prin fire, omul n-a fost făcut nici muritor, nici nemuritor. Dacă l-ar fi făcut dintru început nemuritor, l-ar fi făcut Dumnezeu; şi iarăşi, dacă l-ar fi făcut muritor, s-ar fi crezut că Dumnezeu este pricina morţii lui. Aşadar, nu l-a făcut nici nemuritor, nici muritor, ci, după cum am spus mai înainte, capabil şi de una, şi de alta. Dacă omul înclina spre nemurire, păzind porunca lui Dumnezeu, avea să primească de la Dumnezeu ca plată nemurirea şi avea să ajungă dumnezeu; şi iarăşi, dacă se îndrepta spre faptele morţii, neascultând de Dumnezeu, el însuşi avea să fie pricina morţii sale, că Dumnezeu l-a făcut pe om liber, cu voinţă liberă." La rândul său, Sfântul Atanasie cel Mare spune şi el: „Ştiind că libertatea de alegere a oamenilor poate înclina în amândouă părţile, (Dumnezeu) a voit să le asigure de mai înainte harul dat lor prin lege. Căci, aşezându-i în raiul Său, le-a dat lor lege. Aceasta pentru ca, dacă vor păstra (ce au primit) şi vor rămâne buni, să aibă [...] făgăduinţa nestricăciunii [...]. Iar dacă vor călca porunca şi, întorcându-se, se vor face răi, să ştie că vor avea să sufere în moarte stricăciunea cea după fire şi nu vor mai vieţui în rai, ci, murind, vor rămâne în afara lui, în moarte şi stricăciune." Sfântul Grigorie Palama socoteşte chiar că porunca i-a fost dată omului tocmai ca să se poată feri de stricăciune şi moarte, păstrându-şi totodată libertatea de a alege; el subliniază faptul că a fi muritor ori nemuritor, stricăcios ori nestricăcios, ţinea în fapt de alegerea omului, pentru ca Dumnezeu l-a creat liber să-şi hotărască destinul.

(Jean-Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Editura Sophia, Bucureşti, 2006)