Este firesc pentru sufletul zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu să iubească și să dorească pe Dumnezeu ca prototip al lui. Dacă ne vom raporta la experiența comună a neamului omenesc și vom privi omul în elementele lui constitutive, vom descoperi în mod necesar că dorul de nemurire constituie elementul fundamental pe care se întemeiază și pe care se sprijină ontologic omul. Cum am spus mai înainte, când Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Lui a revărsat asupra ființei omenești dorul însușirii dumnezeiești cu toate energiile Lui dumnezeiești.

În aceasta constă exact dorul nesfârșit și nostalgia existenței omenești și nu este satisfăcut de nimic altceva decât numai cu Dumnezeu. Propovăduind dumnezeiasca desăvârșire ca scop principal al existenței omenești în lume, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: fiți și voi desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este. Chipul dumnezeiesc al firii noastre are astfel un sens ontologic și teleologic. Ontologic, fiindcă firea noastră este constituită din chipul dumnezeiesc în care constă însăși esența firii omenești, ca un dat fundamental.

Iar teleologic, fiindcă prin chipul dumnezeiesc, Dumnezeu cu toate dumnezeieștile lui desăvârșiri este determinat ca scop al vieții omului. Acest chip dumnezeiesc prin urmare este esența ființării omenești. Și în ființa omului, Dumnezeu ocupă primul loc, iar omul, al doilea. În general, omul este in potentiam o ființă dumnezeu-omenească, care are datoria, călăuzit fiind de chipul dumnezeiessc, să se asemene Creatorului său, să devină in actu ființă dumnezeu-omenească, adică o ființă în care omul se va uni în mod desăvârșit cu începutul său, Dumnezeu, și va trăi în dumnezeiasca și nesfârșita Lui desăvârșire.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, De la moarte la viață, traducere Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 82-84)