Am simţit că aşa trebuie să mă întorc, să mă spovedesc, să mă împărtăşesc. Şi spre uimirea mea, în zilele acelea — nu ştiu dacă numai în prima sau şi în următoarele zile - am avut aşa o trăire pe care nici nu ştiu cum s-o descriu, dar aşa o deschidere, aşa o luminare, că am înţeles Ortodoxia ca fiind nimic altceva decît firea omului. Spun cu cuvintele de acum; atunci nici nu ştiam cum s-o exprim, dar aşa o simţeam. Omul, prin fire, este ortodox, chinez, libian, negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox.

Nu era vorba dacă Ortodoxia era mai adevărată de­cât Protestantismul, dacă este mai adevărată, pur şi simplu mai dreaptă, mai adîncă sau cea mai dreaptă, sau cea mai adîncă etc. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puțin cîte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin că­derea în păcat şi psalmul îl plînge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: „tot omul este minciună".

Omul, dacă nu şi-a găsit — să vorbim într-un limbaj modern — identitatea lui, rămîne în minciună. Omul este minciună pînă cînd, în Hristos, devine adevăr ca și Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi re­găsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să Se înalţe la ceruri şi să şadă de-a dreapta Tatălui, complet în calea fiinţei omului, dacă vreţi calea „devenirii întru fiinţă" a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.

Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăsește firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gîndit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască.

Acum, din nefericire aş zice, dacă îmi îngăduie Dumnezeu acest lucru, această revenire în fire a omului s-a făcut istoric acum 2000 de ani şi geografic la Ierusalim. Cultural, a trecut prin limba greacă şi prin toate îmbogăţirile pe care le-a trăit limba greacă, de la gîndirea filosofilor şi intuiţiile lor. Zic din nefe­ricire, fiindcă la început creştinismul era un grup mic de oameni, care era considerat ca o sectă aparte, cum vedeţi şi în Faptele Apostolilor şi care se încadra şi oarecum în dezbinările astea ale istoriei. Dar rătăcirile omului prin înţelepciunea lui (să nu uităm că Dumnezeu, prin nebunia Crucii a mîntuit pe om şi omul tot caută la înţelepciune şi la semne), dezbinările astea ale istoriei au făcut că singurul adevăr, singura realitate a firii omului a luat o formă istorică, şi-a luat un nume în istorie, se numeşte Ortodoxie şi se găseşte aici mai mult decît acolo. Dar, esenţial trăită, Orto­doxia este — am trăit-o şi eu atunci cu uimire, cu bucurie de nespus, înţelegînd acum aceste stări a fi carac­teristice jarului pe care îl dă Domnul — descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 45-46)