„Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit (I Petru 3, 4). Și Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi (II Cor. 4,16). Aici Apostolul vorbeşte lămurit despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine, prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului: o prăpastie este lăuntrul şi inima omului! (Psalm 63, 7). Tot astfel vorbeşte şi Apostolul: cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai duhul omului care este întru el? (I Cor. 2,11). Singur doară Cela ce ispiteşte inima şi rărunchii, cunoaşte toate tainele omului lăuntric. De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe cînd dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David: ţie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căutatu-te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne neîncetat o caut (Psalm 26, 13). Și apoi: precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! (Psalm 41,1). Rugăciunea de asemenea este o doime - dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie.”

(Sbornicul, Egumenul Hariton, Editura Reîntregirea, volumul 1)