Hristos „ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său” (Apoc. 1, 6); în El am devenit „preoţie împărătească” (7 Petr. 2,9). Se pune întrebarea: ce înseamnă aceasta pentru viaţa noastră în Biserică, în lume, în modul nostru concret şi personal de existenţă?

Conotaţia primă şi fundamentală a ideii de împărăţie este aceea de putere şi autoritate, dar de putere şi autoritate acordate de sus, date de Dumnezeu şi manifestându-I puterea. În Vechiul Testament simbolul originii dumnezeieşti a regalităţii era chiar „ungerea”, care îl arăta pe rege ca fiind deţinătorul şi executantul hotărârilor şi autorităţii divine. Prin această ungere, regele devenea binefăcătorul celor aflaţi sub puterea sa, cel căruia i-a fost încredinţată viaţa lor pentru protecţie, izbândă, biruinţă, bunăstare şi fericire. Dar dacă înţelegerea şi experienţa regelui sunt comune tuturor societăţilor „primitive” şi tuturor „monarhiilor”, revelaţia unică a Bibliei este că „împărăţia” - înainte să devină mana specială a unor oameni - a aparţinut omului însuşi drept chemare şi demnitate umană a lui. Este, într-adevăr, putere regală ceea ce Dumnezeu îi dă omului pe care îl creează: îl creează după propriul Său chip, şi aceasta înseamnă după chipul împăratului împăraţilor, al Celui care deţine întreaga putere şi autoritate. De aici puterea iniţială dată omului: „supuneţi [pământul] şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ ” (Fac. 1,28).

Omul a fost creat ca rege al creaţiei: acesta este adevărul prim şi esenţial despre om, izvorul şi baza „spiritualităţii” creştine. Să fie rege, să posede darul împărăţiei, ţine chiar de natura lui. El Însuşi este de Sus, pentru că de Sus primeşte chipul lui Dumnezeu şi puterea să transforme creaţia în ceea ce voieşte Dumnezeu să fie şi să devină. El este purtătorul puterii dumnezeieşti, binefăcătorul pământului dat lui ca împărăţie, ca folos şi împlinire proprie. Acest „maximalism antropologic” a fost întotdeauna subliniat de Tradiţia ortodoxă şi a fost apărat împotriva tuturor încercărilor de a-l „minimaliza” pe om, împotriva oricărui „minimalism antropologic”, fie că venea din Răsărit sau din Apus. Chiar în propria cădere, chiar şi când abdică de la împărăţie, el poartă semnele demnităţii sale regale iniţiale.

Al doilea adevăr duhovnicesc despre om constă în faptul că el este un împărat căzut. Căderea sa constă în principal în pierderea de către el a împărăţiei. În loc să fie rege al creaţiei, el devine robul ei. Şi devine robul ei pentru că respinge puterea de Sus, îşi părăseşte „ungerea”. Respingându-şi puterea de Sus, încetând să mai fie unsul lui Dumnezeu, el nu mai este binefăcătorul creaţiei; în loc să o conducă la împlinire, el vrea să beneficieze de pe urma ei, să o aibă, să o posede pentru sine. Şi, pentru că nici ei, nici creaţia nu are viaţă în sine, căderea sa inaugurează împărăţia morţii. El devine un rob muritor al împărăţiei morţii (…).

În Hristos, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii, omul este restaurat la natura sa principală - şi aceasta înseamnă că este făcut iarăşi împărat. Uităm deseori că titlul lui Hristos de împărat - titlu pe care Şi-l afirmă când îşi face intrarea triumfală în Ierusalim şi este salutat ca „Regele Care vine în numele Domnului”, titlu pe care îl acceptă când Se înfăţişează înaintea lui Pilat: „tu zici că Eu sunt împărat” (Ioan 18,37) - este titlul Lui omenesc, nu numai dumnezeiesc. El este Împăratul şi Se arată ca Împărat pentru că El este Noul Adam, Omul desăvârşit - pentru că restaurează în Sine natura omenească în slava şi puterea ei de negrăit.

Toate acestea sunt revelate, manifestate şi împlinite în Taina baptismală. Renăscându-l pe om, ea îl recreează ca rege, pentru că a fi rege este adevărata lui natură. În binecuvântarea euharistică a apei - aşa cum am spus deja —, întregul cosmos este revelat iarăşi ca dar al lui Dumnezeu făcut omului, ca împărăţie a omului. La ungerea cu „untdelemnul bucuriei”, noua viaţă a neofitului este anunţată ca putere şi stăpânire. El este îmbrăcat în veşminte împărăteşti, iar ceea ce primeşte prin „pecetea” Sfântului Mir este propria împărăţie a lui Hristos. Astfel, dacă viaţa şi spiritualitatea creştină îşi au izvorul în renaşterea baptismală, şi dacă spiritualitatea este mai presus de toate împlinirea de către om a darului primit la Botez, atunci baza primă şi esenţială, precum şi dimensiunea acestei spiritualităţi sunt stabilite aici, în restaurarea omului ca împărat.

(Alexander Schmemann,  Din apă și din duh- Un studiu liturgic al botezului, Ed. Sofia, București 2009, p.122-124)