Sfinţind căsătoria şi patul mirilor („nuntă cinstită şi viaţă neîntinată”), Biserica învaţă şi înfrânarea de la relaţiile intime. Înainte de masă, creştinul ortodox rosteşte rugăciunea, dar dacă alături este un preot, acesta se roagă: „Doamne, binecuvântează mâncarea şi băutura robului Tău”, însă ştim că Biserica condamnă lăcomia şi beţia, şi le numeşte păcate. La fel, binecuvântând căsătoria, Biserica condamnă soţii care îşi întemeiază relaţiile exclusiv pe cele intime. Când într-o căsnicie predomină sexul, putem vorbi despre desfrânare; când bărbatul, după ce a strigat la soţie, cere de la ea satisfacerea propriilor pofte trupeşti, vorbim la fel, despre desfrânare.

Adresându-se creştinilor căsătoriţi, Clement Alexandrinul spunea: „Omul trebuie să se abţină de la voluptate, în toate trebuie să se cunoască limita şi măsura”. Neputinţa înfrânării alungă perceperea deplinătăţii caracterului treimic al persoanei soţilor – locul dragostei este ocupat de voluptate. Înfrânarea joacă un rol important în viaţa de familie. La fel, se cere şi călugărilor să se înfrâneze. Noi ne considerăm oameni fericiţi pentru că „toate ne sunt îngăduite, dar nu ne vom lăsa biruiţi de ceva” (1 Corinteni 6, 12).

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 205)