Unii cred că nu pot exista opere de artă dedicate lui Hristos în afară de cele create în Biserică. Nu sunt pe deplin de acord cu aceştia. Desigur, Biserica este păstrătoarea învăţăturii lui Hristos şi locul prezenţei Sale vii, dar Biserica nu trebuie să caute să-L „privatizeze” pe Hristos sau să-L declare „proprietatea” ei.

Nu trebuie să repetăm greşelile Bisericii Catolice făcute în evul mediu. Imaginea lui Hristos poate să inspire nu numai pe oamenii Bisericii, ci şi pe cei care încă sunt departe de ea. Nu trebuie să li se interzică să gândească, să vorbească şi să scrie despre Hristos decât dacă sunt mişcaţi de dorinţa de a deforma dinadins creştinismul şi de a insulta Biserica şi pe credincioşi.

Dacă o compoziţie este strălucitoare, impresionantă şi îi cucereşte pe ascultători, dacă îi face să trăiască evenimentele din Evanghelie şi chiar să plângă, dacă trezeşte simţiri adânci în ei, atunci merită o apreciere deosebită. Se poate să întâlnim profesionalism şi măiestrie în lucrări care nu ne ating inimile. Se poate întâmpla şi ca o compoziţie bazată pe subiecte religioase să se dovedească a fi seculară în conţinut şi să-i lipsească duhul.

(Mitropolitul Ilarion Alfeiev, în Cântul inimii – puterea cuvântului şi a muzicii, traducere de Laura Mărcean și Olga Bersan, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 33-34)