Mi-aduc aminte de o fabulă a lui Krîlov: doi indi­vizi fuseseră condamnaţi la iad şi aşezaţi în cazane învecinate. Unul era un crimi­nal, celălalt scrisese câteva nuvele de proastă calitate.

Acesta din urmă, scrii­torul, aruncă o privire deasupra marginii cazanului, ca să vadă ce face vecinul său, ucigaşul. El însuşi fusese fiert atât de aprig încât nu-şi putea imagina cum putea fi tratat vecinul său. Spre indig­narea sa, văzu că ucigaşul se bălăcea într-o apă călduţă. Îl chemă pe diavolul de serviciu şi îşi exprimă nemulţumirea: „Eu am scris doar câteva nuvele, cu toate acestea mă fierbi în halul ăsta, pe când acest om a ucis... şi el se relaxează de parcă ar fi în baia lui.” „Adevărat, spuse diavolul, dar acest lucru nu este întâm­plător, ci totul este deliberat.” „Cum aşa?” „Ei, bine, acest om a ucis într-o criză de mânie, aşa că îl dăm în câte un clocot din când în când, pentru că în acest fel se aprindea şi furia lui; după care îl lăsăm în repaus, căci se potolea. Dar în ceea ce te priveşte, de câte ori cineva cumpără o carte, mai înteţim focul sub cazanul tău şi mai adăugăm cărbuni.”

Există aici un sens teologic. Viaţa noastră nu sfârşeşte odată cu moartea. Ea continuă secole de-a rândul prin eredi­tate şi prin rodul existenţei noastre; conti­nuăm a purta răspunderea pentru reper­cusiunile făptuirilor noastre. Astfel că, întâlnindu-ne astăzi, v-am vorbit; şi voi răspunde pentru orice cuvânt pe care l-aţi primit şi pentru felul în care ar putea să vă afecteze viaţa. Amin.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina–Nera, 2010, pp. 157-158)