Atunci când gura se roagă şi mâinile lucrează, munca are un îndoit har: harul ascultării şi cel al rugăciunii. Ascultarea ne oferă o răsplată pentru munca noastră, în timp ce rugăciunea o sfinţeşte; orice muncă însoţită de rugăciune are un har special. În mănăstirea Tabenesi din Egipt era atât de multă linişte încât aceasta era numită necropolă, adică oraş al morţilor. Prin aceasta se înţelegea că părinţii erau atât de tăcuţi încât parcă nici nu erau oameni vii care să aibă nevoie de vorbire şi de mişcare. În plus, întrucât păstrau o astfel de tăcere, cu siguranţă că aveau timp să spună rugăciunea şi să se ocupe cu vederile cele duhovniceşti.

Este limpede că cineva care iubeşte tăcerea şi liniştea, a înţeles beneficiul adus de acestea şi de rugăciune. Noi nu cunoaştem beneficiul adus de atenţia şi vigilenţa faţă de gândurile noastre. Noi nu cunoaştem importanţa liniştii. Nu am descoperit cât de mult bine ne aduce rămânerea în tăcere şi linişte în chilia noastră. Un monah căruia îi lipseşte rugăciunea se simte gol, dacă cumva a gustat din bunătăţile rugăciunii şi îşi dă seama de goliciunea sa lăuntrică. Dacă un sărac n-a avut nimic vreodată, el nu-şi face griji. Dar dacă un călugăr care a învăţat rugăciunea devine nepăsător şi o pierde, atunci el îşi cunoaşte pierderea şi se necăjeşte.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 290-291)