Treapta cea dintâi către stăpânire nu-ţi aduce cinste, ci slugă de aproape te face vredniciilor acelora, mai ales; iar cei ce o socotesc pe aceasta că ar fi cinste dau şi plata mare să o cumpere, precum grăieşte Seneca filosoful, cu toate că ei nici măcar nu ştiu ce înseamnă stăpânirea şi câtă minte trebuie și câtă nevoință şi osteneală. Dascălul cel cu „rostul de aur” văzând cândva pe cei de bună voie se aruncă într-o aşa adâncime a primejdiilor, adică a stăpânirii, a strigat către unul dintre ei, zicând: Pentru toţi pe care-i stăpâneşti, pentru femei şi pentru copii, şi pentru supuşii tăi, tu vei da socoteală la Înfricoşata Judecată. Iar tu, îţi pleci capul tău sub atâta foc; şi iarăşi grăieşte: M-aş mira de va fi cu putinţă cuiva dintre stăpânitori să se mântuiască. Aruncându-se pe sine într-atâta greutate a stăpânirii, şi chiar de-ar fi puşi ei cu de-a sila, cei care rău îşi îndreaptă rânduiala lor nici o ieşire nu vor avea şi nici vreun răspuns. Deci cu cât mai vârtos unul ca acesta se nevoieşte să ajungă la stăpânire cu atât mai mult se lipseşte pe sine de toată iertarea. De aceea se cade a se teme şi a se cutremura de ştiinţa şi de greutatea stăpânirii. Deci să ne grijim cu luare aminte şi cu multe lacrimi să ne rugăm Domnului măririi ca să fie gonit de la inima noastră cumplitul vrăjmaş şi dracul cel zvăpăiat al iubirii de stăpânire şi cu dragoste să slujim unul altuia (Galateni 5, 26). Se începea aceasta oarecând şi între apostoli; dar Hristos a vindecat-o, cu o doctorie ca aceasta, zicând: „Oricine voieşte să fie întâi, să fie mai pe urmă de toţi şi tuturor slugă” (Matei 9). Aşa şi noi aducându-ne aminte de aceste cuvinte vom putea stinge focul cel veşnic care se aţâţă în sânurile noastre cu iubirea de stăpânire şi vom călca pe cumplitul vrăjmaş, smerind în noi mândria, şi aşa pururea vom vieţui cu pace şi fără tulburare.

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție îngrijită de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 215)