Ca evreu după trup, Mântuitorul a practicat formele cultului iudaic din vremea Sa. El ia parte la multe dintre actele cultului mozaic: ține sărbătorile și datinile religioase ale părinților, cinstește și respectă templul din Ierusalim, precum și sinagogile din împrejurimi pe care le frecventează, nu numai pentru a se ruga, ci și pentru a învăța poporul. Totodată, Mântuitorul se străduiește să reformeze și să spiritualizeze cultul iudaic, condamnând moravurile formaliste de cult ale fariseilor și profanarea templului.

Dar Mântuitorul nu este numai un practicant al cultului iudaic și un reformator al acestuia, ci totodată și întemeietorul unui nou cult, cel al Legii celei Noi aduse de El, cultul creștin. Și deoarece religia cea nouă, propovăduită de El, era total deosebită de cea veche în spiritul ei, și cultul cel nou trebuia să fie fundamental deosebit de cel al Legii Vechi. Sentimentul cel nou, care leagă de aici înainte pe om de Dumnezeu și devine temelia noului cult, este iubirea, dusă până la suprema ei formă – aceea de jertfă.

În convorbirea Sa cu femeia samarineancă de la puțul lui Iacov, Mântuitorul formulează mai întâi principiul fundamental al cultului celui nou: închinarea în duh și în adevăr, adică cinstirea lui Dumnezeu în sinceritate și curăția inimii, din care trebuie să izvorască formele externe ale cultului.

Dar piatra de temelie a cultului Legii celei Noi a pus-o Mântuitorul în chip formal cu puțin înainte de Jertfa Sa, în seara Cinei celei de Taină, când El prefigurează în chip nesângeros Jertfa sângeroasă de pe Golgota. Aici El pune temelia cultului creștin prin înființarea Sfintei Euharistii și fixează materia ei (pâinea și vinul), instituind totodată și formele principale ale noului cult, ritualul euharistic, din care se vor dezvolta mai târziu, treptat, toate celelalte forme secundare ale sale.

Pe lângă acestea, Mântuitorul practică El Însuși și recomandă, fixează sau instituie și alte forme de cult, dintre care unele moștenite din cultul iudaic, dar perfecționate în noul spirit al iubirii, iar altele noi, care rămân fundamentale în noul cult, alcătuind nucleul său originar. Astfel, Mântuitorul le dă ucenicilor un model de rugăciune prin Rugăciunea domnească, instituie și celelalte Taine de căpetenie ale vieții religioase creștine: botezul, preoția și pocăința. De asemenea, le oferă alte forme ale riturilor creștine, precum binecuvântarea poporului prin ridicarea și punerea mâinilor, punerea mâinilor peste bolnavi pentru a le da sănătate, îngenuncherea la rugăciune, cântarea de imne sau laude la ceasurile de rugăciune, fond din care s-a dezvoltat cultul creștin.

(Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, vol. I, Editura Basilica, București, 2015, pp. 103-105)