Ce atitudine să avem în faţa prozelitismului sectar? Dacă ne manifestăm făţiş, suntem consideraţi de alţii nedemocraţi.

Atunci, să fiţi democraţi! Dragă, noi n-avem rostul să împiedicăm nişte lucruri care nu ne privesc pe noi; fiecare poate să-şi urmeze calea. Democraţia noastră stă în aceea că-I slujim lui Dumnezeu în felul nostru şi îi lăsăm pe alţii să-şi urmeze calea în stilul lor. Dacă vom avea un ascendent moral real, nu o să ne poată sta nimeni împotrivă. Dacă nu, n-avem credit, în general. Ortodoxia noastră este viaţa noastră ortodoxă.

Cred că prezenţa sectelor îşi are cauza în lipsa unei trăiri ortodoxe autentice. Mulţi dintre cei consideraţi ortodocşi nici nu ştiu că aparţin Ortodoxiei, ceea ce, de fapt, înseamnă că nici nu aparţin. Nu ştiu nici ce este Ortodoxia. Mulţi, chiar dintre ortodocşi, nu cunosc avantajele Ortodoxiei faţă de celelalte organizaţii şi concepţii creştine. În concluzie, se poate spune că nu ortodocşii trec la sectari, ci la sectari trec oameni care de fapt, n-au avut nici o apartenenţă religioasă. Un ortodox autentic este şi rămâne ortodox, el doar putând să înainteze în ortodoxie.

Ceea ce au sectele şi îi tentează pe unii este predica, cântarea şi „siguranţa” mântuirii. Sectele menajează şi comoditatea omului. „Hristos ne primeşte şi nu ne cere nimic, decât să credem în El”, zic ei. Ori la noi e altfel: post, asceză, privaţiuni, efort.

A zis un sectar către mine, la noi la mănăstire, în biserica mică, unde avem nişte icoane pictate pe lemn: „Părinte, ce rost are să pupi scândurile astea?”. Şi i-am răspuns: „Mă, dacă tu pupi scânduri, apăi să nu le pupi. Eu să ştii că nu pup scânduri, eu pup icoane!”

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 138-139)