Prima vătămare pe care şi-o aduc lor înşile cei care păcătuiesc cu speranţa la pocăinţă este mulţimea mare a păcatelor. De ce? Fiindcă, de vreme ce se mărturisesc cu uşurinţă şi chiar cu o oarecare cucernicie, spunându-şi că toată pocăinţa se află în această uşurinţă şi falsă nădejde, nefericiţii aceştia cad apoi pradă patimilor. Şi, căzând o dată, slăbesc frâiele raţiunii şi paza minţii şi aleargă apoi ca dobitoacele pe drumul pierzaniei. Cine le mai poate număra apoi păcatele? Ori de câte ori vor afla modul şi îndată ce îi va îndemna dorinţa lor cea rea. De îndată ce se va ivi vreun gând viclean, vor fi gata să facă şi lucrul cel rău.

Din curiozitate să vedem cât de mare este mulţimea păcatelor lor. Mulţi dintre cei care cred că iertarea păcatelor este uşurată de spovedanie pot să facă zece păcate de azi pe mâine, atât în faptele, cât şi în dorinţele lor rele, spunând lucruri nechibzuite şi fără rost sau lăsându-se cuprinşi de plăceri necuvincioase. Dar, mai înainte de toate, dând prilejuri şi altora să-şi ucidă sufletul. În felul acesta într-o lună vor face trei sute de păcate, iar apoi într-un an mai mult de trei mii. Fiecare va bate în decursul unui an de trei mii de ori la poarta iadului.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre metanie – pocăință, Editura Panaghia, pp. 8-9)