Gândul omului este omul însuşi, este adevărul despre acel om. Aşa-i judeca Hristos pe toţi, zicându-le de multe ori „de ce cugetaţi în inimile voastre?”, arătându-le că nu sunt ceea ce par, ci ceea ce cugetă. Aşa a făcut cu Simon, care gândea rău despre femeia păcătoasă care spăla cu lacrimi picioarele Mântuitorului, dar el însuşi nu I-a dat nici apă să se spele.

Păcatul săvârşit cu fapta nu este decât pecetea văzută a gândului rău care este în om. Însă sunt păcătoşi care trec fără să lase urme şi aceştia nu sunt cu nimic mai buni decât cei care le lasă. Tot Noul Testament este o carte care vesteşte că acela care se întoarce de la păcatele sale poate fi mai mare decât cel care nu le-a făcut niciodată. Atunci când Hristos spune că cel căruia mult i se iartă mult iubeşte, nu vrea să însemne că este de folos să păcătuim, nicidecum, ca şi atunci când spune că a greşi cu gândul e la fel ca şi cu fapta, nu înseamnă că poţi să treci liniştit la fapte. Ci numai, iarăşi spun, că păcatul este nimic. Păcatul este nimic pentru că Hristos l-a nimicit în trupul Său pe cruce.

(Ieromonahul Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 129-130)