- Părinte, oare ajută să-și însemneze cineva greșelile lui, ca să nu le uite până ce se va mărturisi?

- Atunci când m-a durut cu adevărat pentru o greșeală ce am făcut-o, nu o mai pot uita. Conștiința mă mustră, sufletul mă doare și-mi aduc aminte de ea mereu. În răstimpul până ce ajunge la mărturisire, greșala lucrează în mine, îmi brodează inima și sunt mustrat de conștiință. Adică sufăr, dar sunt și răsplătit de Dumnezeu pe măsură. Iar atunci când fac o greșală și nu mă mai gândesc la ea, atunci greșala nu mă brodează deloc; o uit și rămân neîndreptat. De aceea unii, deși le faci observații pentru vreo greșală ce au făcut-o, râd, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Gestul acesta are obrăznicie, nepăsare; este ceva cu desvârșire satanicesc. Ai auzit ce spune David: „Fărădelegea mea eu o cunosc și mă voi îngriji pentru păcatul meu” și „păcatul meu înaintea mea este pururea”. Cu toate că Dumnezeu l-a iertat, acela din mărime de suflet suferea înlăuntrul său, și de aceea primea mereu mângâiere dumnezeiască.

Alții se pierd prin continue diagnostice asupra lor înșiși. Însemnează și iarăși își însemnează în mod scolastic greșelile lor – chipurile ca să facă o lucrare mai fină – le trec prin rafinărie, le amețesc, dar nu se îndreaptă. Dacă însă ar prinde unul după altul defectele cele mari, și s-ar nevoi să le îndrepte pe acestea, ar dispărea și cele mici.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte 3  Nevoință duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul   Munte Athos, 2001, pp. 171-172)