(1) Așadar, lăsând la o parte faptul de a-ți plânge moartea, plângi  păcatele, ca să le dezlegi pe ele și ca să le ștergi. Căci și întristarea pentru aceasta să fie, iar nu pentru paguba banilor, nici ca să ne îndurerăm pentru moarte sau pentru ceva din cele ce par înfricoșătoare, ci să ne folosim de întristare pentru nimicirea păcatelor. Și că aceasta este adevărat, o vom arăta printr-o pildă: căci leacurile tămăduitoare numai pentru aceea sunt făcute, fiindcă pot să ne smulgă patimile, iar dacă nu sunt făcute pentru asta, nimic nu folosim de la ele.  De pildă, un leac poate să folosească numai ochilor bolnavi, dar pentru altă boală nu e bun de nimic, fiindcă ar putea pe bună dreptate cineva să spună că a fost făcut numai pentru boala de ochi, nu pentru stomac, nici pentru mâini, nici pentru alt mădular; la fel și pentru celelalte leacuri și boli. Să mutăm acum cuvântul la întristare și vom afla că la nimic din toate celelalte care ni se întâmplă nu ne este de folos, decât că îndreaptă numai păcatul. Căci prin aceasta, cum spuneam, se face și ștergerea lui. S-a păgubit cineva de bani? Nu se îndreaptă paguba prin întristare. A pierdut cineva un fiu? De nici un folos nu-i este plânsul celui ce se îndurerează, nici pe mort nu-l poate învia, întristându-se. A fost cineva biciuit, ocărât și pălmuit? Nu-și va spăla ocara întristându-se. A căzut cineva într-o boală cumplită? Boala nu o îndepărtează deznădăjduind, ba o face și mai grea. Dar, dacă cineva păcătuiește și se întristează și plânge pentru păcat, a șters păcatul, a șters greșeala. „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău”[1]. Așadar, să nu ne îndurerăm pentru paguba banilor, ci să ne îndurerăm numai atunci când păcătuim. Căci de aici mare este câștigul întristării și Judecătorul cu lacrimi Se împacă. Ai suferit pagubă? Nu deznădăjdui. Căci nu ai nici un folos din asta. Ai păcătuit? Întristează-te și umblă suspinând ca să-L îmbunezi pe Dumnezeu.

(2) Și vezi înțelepciunea lui Dumnezeu. Aceste două rele ni le-a născut nouă păcatul: întristarea și moartea și tot prin acestea două iarăși face să dispară păcatul. Și așa cum viermele care se naște din lemn mănâncă lemnul și ție îți mănâncă lâna, avându-și începutul chiar din lână, la fel întristarea și moartea s-au născut din păcat și au mâncat păcatul. Că după întristare și moartea nimicește păcatul, este limpede și de la mucenici. Dar este limpede și din cele ce spune Pavel către cei ce păcătuiesc: „Pentru aceea și sunt la voi mulți neputincioși și bolnavi și mulți au și murit”. „Fiindcă, zice, păcătuiți, pentru aceea și muriți”, astfel încât prin moarte păcatele se nimicesc. Căci moartea este izbăvirea de păcat, și mai ales moartea amară și violentă, prin care mulți fiind răpiți mai înainte de vreme, ca și cum ar fi fost pedepsiți aici vremelnic, se duc către veacul acela curați de păcate. Dar și multe dintre bolile și de aici se nasc, din păcate, după cum a zis Domnul către paralitic. „Vezi, te-ai făcut sănătos, să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție mai rău”. Căci „dacă ne-am judeca pe noi înșine, nu am mai fi judecați”. Adică, dacă în cele pe care le păcătuim ne îmbunătățim prin pocăință, nu am mai cădea în bolile cele nedorite și mortale. Dar bolile mai vin și dintr-un regim rău de hrană, din lăcomie și băuturi reci, de la multa desfrânare vin durerile de picioare și paralizia mădularelor. Dar cele mai multe își au începutul de la păcate. Dar nu numai bolile sunt odraslele păcatelor ca niște pui de vipere, ci de aici se nasc ispite multe, din faptul că nu vrem să ne înțelepțim și să ne smerim sub mâna puternică a lui Dumnezeu prin pocăință.

(3) Dar Dumnezeu îi pedepsește nu numai pe toți ce păcătuiesc, ci și pe cei pe care îi iubește și, prin aceasta, Și-i apropie și mai mult. Pe unii spre îndreptare, pe ceilalți spre ferirea de răutate, pentru ca nu cumva să fim osândiți dincolo împreună cu lumea. De aceea sunt felurite și diferite modurile biciuirilor aduse din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Și unul este predat bolii, altul celei mai grele sărăcii, altul silirii și pagubei, altul să fie batjocorit de mulți și să fie acuzați pentru lucruri despre care ei nu au nimic să-și reproșeze și să primească din plin amărăciunea calomniei, iar altul, să vadă în continuu și una după alta morțile alor săi.

(4) Prin urmare, trebuie ca în asemenea ispite să căutăm scăpare numai la Dumnezeu și numai de la El să cerem dezlegarea chinurilor și să nu învinuim pe nimeni, ci să ne purtăm propriile rele cu mulțumire și să strigăm: „Mânia Domnului voi răbda că am păcătuit înaintea Lui”. Și cu răbdare să primim atacul ispitei. Căci așa cum cel ce aruncă în topitoare aurul, știe că până la o vreme acesta trebuie să fie topit, și apoi să-l scoată, la fel obișnuiește să facă și Dumnezeu pentru folosul celor pedepsiți aici. Iar cei ce păcătuiesc și nu sunt pedepsiți trebuie mai mult să se teamă și să se cutremure, fiindcă, dacă nu se pocăiesc și nu se depărtează de răutate, sunt păstrați pentru osânda veșnică de care s-a făcut dătătoare răbdarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu celor ce nu s-au îndreptat.

(Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1]II Cor. 7, 10.