Primirea copiilor ca pe o binecuvântare se leagă de încrederea desăvârşită în Providenţa dumnezeiască. Acelaşi Psalm 126 afirmă cum nu se poate mai limpede acest lucru: De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi. Şi, de fapt, cei mai mulţi dintre cei care cad astăzi în groaznicul păcat al uciderii pruncilor în pântece îşi justifică atitudinea spunând că practic le-ar fi imposibil să crească copiii cărora le taie viaţa din rădăcină. Aceasta nu dovedeşte nimic altceva decât lipsa totală de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Porunca Mântuitorului Hristos este să nu ne îngrijim noi de cele ce Şi le-a luat în grijă Dumnezeu Însuşi: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (Matei 6, 25)[…]

Bineînţeles că, dincolo de orice justificare, păcatul uciderii pruncilor este urmare a multor alte păcate, a înrobirii faţă de patimile şi poftele animalice, a încercării de a reduce cât mai mult cu putinţă întreaga viaţă la o existenţă a plăcerii, a refuzului de a trăi pentru alţii, fie ei cât de apropiaţi. Pe scurt, calea aleasă de aceşti oameni este calea unei existenţe ratate în ceea ce are ea mai frumos şi mai înalt, a unei existenţe reduse la viaţa trupească şi pământească, redusă la simpla viaţă biologică.

(Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Şapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Editura Teofania, 2001, pp. 36-38)