Nimic nu ne este de folos dacă, având pace cu oamenii, suntem în război cu Dumnezeu. Numai având „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte” (Filipeni 4,7) putem fi în siguranţă, putem trăi fără teamă, putem găsi uşa iubirii şi a comunicării, putem dărâma zidul suspiciunilor şi neîncrederii.

Să nu fim însă cuvioşi în credinţă şi făţarnici prin viaţa şi faptele noastre. Să ne străduim fără încetare, după puterile noastre, să readucem pacea în mijlocul nostru, slujind astfel Mântuitorului Hristos, pentru că „pacea între fraţi, spunea Petru Hrisologul în una dintre predicile sale, este voia lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos, desăvîrşirea sfinţeniei”.

Să căutăm pacea cu semenii noştri, să o păstrăm si să o cultivăm ca pe o floare rară, ce are nevoie de o îngrijire deosebită.

Când Hristos însuşi ne-a lăsat moştenire pacea Lui (loan 14, 27), poruncindu-ne să ne iubim unii pe alţii, pentru că numai aşa vom fi recunoscuţi drept ucenici ai Lui (loan 13, 35), să înălţăm cântarea noastră de pace spre tării, chemându-i să ni se alăture pe toţi cei ce doresc să facă împreună cu noi un drum lung, poate şi anevoios, dar la capătul căruia ne aşteaptă dragostea şi, cu braţele deschise, Hristos, Domnul păcii.

Să facem să rodească liniştea şi pacea, căutând viaţa nu în dogme, nu în teorii, ci în ţelul ei. Viaţa noastră să fie dusă „întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă” (I Timotei 2,2), adică zidind pacea; faptele noastre să fie modele vrednice de urmat, cuvintele noastre să aibă mierea vindecătoare de răni sufleteşti.

(Gheorghe Badea, Sfinții Părinți despre pace, Editura Sf. Mina, 2004, p. 3)