Până la Dumnezeu! Numai și numai până la Dumnezeu. Dacă nu-L vedem pe Dumnezeu acolo e pericol! La început e greu, ne lipim de Părintele ca niște copii speriați de poala mamei! Și pentru mine, la începutul credinței mele, deși eram om în toată firea, nu cum sunteți frățiile voastre niște copilași, Biserica se întindea doar cât patrafirul Părintelui. Atât! Când ieșeam de-acolo eram în iad, nu mai eram în Biserică. Și pe Dumnezeu nu-L vedeam decât prin Părintele. Dar Îl vedeam pe Dumnezeu, nu doar pe Părintele. Și, după aceea, încet, încet Biserica crește, se mărește, se face cât biserica la care ne ducem și-așa mai departe. Există această dependență firească a pruncului de părinte. E normal ca un copil mic să depindă de părinte și e normal, când a crescut, părintele să-l lase să meargă singur. S-avem curajul să ne lăsăm îndrumați de Părintele, așa cum zice el și să-l ascultăm pe el cât și cum. Noi cerem. Parcă ce, copilul când e-nțărcat nu cere în continuare să sugă? Dar nu-i mai dă nimeni. Plânge ce plânge și se-apucă să mănânce mâncărică! Mai întâi cu mâna mamei, apoi cu lingura, apoi și cu furculița și cuțitul... Și noi, la fel. Să nu-L uităm pe Dumnezeu pentru că El reglează aceste treceri de la o vârstă duhovnicească la alta prin duhovnic.