Singura pandemie care a cuprins întreaga planetă este cea a egoismului, a centrării pe sine. Omul contemporan s-a retras nu în isihie, ci în centrul ființei lui egotice. Cum fiecare centru devine reper pentru extremități – așa cum centrul unei roți (deși stă) învârte și mișcă spițele roții, deci și căruța – așa și egoul nostru, al fiecăruia dintre noi, mișcă individul care suntem dar și pe cei care sunt în căruța noastră. La nivel micro sau macro, centrul unei ființe umane va mișca întreaga ființă, dar și întregul cosmos. Depinde ce punem în acest centru. Pe noi sau pe Dumnezeu.

Pandemia pleacă de la acest ego care stă la cârma propriei noastre ființe. Un ego care a pus în mișcare întreaga noastră ființă, dar și întreaga planetă. Un ego care mișcă întregul cosmos după cum îi dictăm. Pandemia nu s-a terminat. Și nu se va termina decât atunci când în centrul nostru va sta, pe scaunul Împăratului, Însuși Dumnezeu. Dar, pentru aceasta, trebuie golire de sine. Lepădare de sine. Și umplere de Dumnezeu. De ce? Pentru că altfel ne vom izola. Și vom transforma întreaga planetă într-o celulă plină de celule.

Izolarea nu e separare. E mai rău. Separarea este atunci când între tine și altul este o ușă. Izolarea este atunci când ușa nu mai există. Când între tine și celălalt sunt numai ziduri. Când tu ești într-o celulă zidită în jurul tău. Și celălalt, la fel. Izolarea este o separare care a făcut din ușă – zid și din zid, celulă. Și din celule, închisoare.

„Iată! Eu stau la ușă și bat!”( Apocalipsa 3, 20) - nu mai are valabilitate în izolare. Pentru că ușa nu mai există. Ea a existat o vreme... dar noi, neauzind șoapta și bătaia Mirelui, dormind ca orbii și neauzind ca surzii am făcut din ușă un zid continuu și ne-am învelit cu el ca și cu o pătură. Deși rece, noi tot am țesut această pătură a ignoranței, îngroșându-i straturile, căutând căldura acolo unde ea nu va fi niciodată: la sânul egoului! Dar egoul e ca un laț care ne gâtuie rece. Și ne îneacă surd. Iar lumea noastră a devenit o pădure a spânzuraților orbi. Căci nu ne vedem unii pe alții. Precum în iad. Pentru că pădurea e o închisoare și copacul e chiar celula noastră.

Poate că trăim la propriu pilda fecioarelor nebune. Asta, în cel mai bun caz. În cazul în care căutăm, totuși, să întâmpinăm Mirele sau avem măcar o căutare. Doar că nu ne punem nădejdea în El, ci în sinele nostru creat. Ne gândim că ne ajunge untdelemnul nostru și nu e nevoie de untdelemnul din vase, harul care curge de la Cel Care este izvorul vieții și umple candela inimii noastre cu necreat.

În candelele noastre stă confortabil sinele nostru care tronează pe locul Împăratului. Acest sine care ne închide în noi și face ca ușa care era între noi și Împăratul inimii noastre să dispară. Să se zidească în timp. Să se umple de cărămizile creatului.

„Și ușa s-a închis” spune sec, Evanghelia (Matei 25,10). Deși Tatăl nu a închis niciodată ușa fiului risipitor, ci L-a așteptat să vină. Iar pe celălalt risipitor și acum îl invită în casă, pentru a petrece. Dar el nu vine. Pentru că nu vrea vițelul îngrășat, fiind îngrășat deja în sine. Doar că fiul risipitor, cel mic… a risipit toate. Și cele necreate și cele create. Și relația cu Tatăl. Și chiar egoul său! Golindu-și candela sinelui până la capăt, a lăsat găleata cea goală a sinelui, precum femeia samarineană și a fugit la Tatăl, înțelegând că este gol și nu are nimic. Goliciunea lăuntrică te pune pe fugă. Către plin. Spre „Cel Care pe toate le plinește”. Și El, umple vasul cu untdelemn. Atunci când, alergând, cade pe grumazul nostru. Și ne sărută. Umplând gura noastră cea însetată și pustiită de sine cu mila Lui.

Dacă starea de nimicnicie în conștiință face din ușă – Persoană, atunci starea de autosuficiență, de candelă plină de sine, în sine, duce la o ușă fără clanță, o ușă care devine zid și care ne îmbracă în ziduri. Dumnezeu ne respectă alegerile. Ori haină de fiu de Împărat, ori haină de Eu – Împărat.

Și, mai apoi, fecioarele nebune venind: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar El, răspunzând, a zis: Adevărat vă zic vouă: Nu vă cunosc pe voi.” (Matei 25, 11-12)

Cu adevărat, nu putem cunoaște pe Dumnezeu fiind plini de noi. Pentru că nu încape în noi. După cum spunea Petre Țuțea: „Trebuie să ne golim de preaplinul Eu ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mândria este lipsa cunoașterii lui Dumnezeu”. Iar cunoașterea ține de relație, nu de „Eu”.

Autosuficiența sinelui vine din necunoașterea lui Dumnezeu. Zidește ușa dintre noi și El. Și ne izolează. Nu El închide ușa. Ci „Eu”.

„Ușa s-a închis”, sună impersonal. Și rece. Și se adresează nu fiului risipitor, ci fecioarelor. Nu unuia, ci multora. Ușa se deschide pentru unul și se închide pentru mulți. Se deschide unuia, ca Persoană, și se închide, multora, în mod impersonal. Ușa se deschide oii rătăcite care redobândește principiul persoanei și se închide, Persoană fiind, atunci când turma e impersonală. Între oaie, turmă și Păstor, între Tată și fiii risipitori, între Femeie, drahma pierdută și celelalte drahme, nu contează numărul, ci numele, relația și persoana. Nu cantitatea, ci calitatea. Nu creatul, ci necreatul. Nu individul, ci persoana care integrează în ea toate – preot al creației fiind, rămânând în relație cu Tatăl, Fiul și cu Duhul Sfânt după chipul și asemănarea Lor, dăruind „Ale Tale dintru ale Tale”.

În Împărăție nu intrăm după chip, ci după chip și asemănare. Persoane fiind.

Cinci fecioare înțelepte sunt ca una. Și ele dorm, dar priveghează duhul pentru ele. Pentru că au untdelemn și har de la Domnul. Și au untdelemn pentru că vasul lor a fost golit de sine și curățat pentru a primi harul. Ușa s-a închis după ele pentru că, în timpul nunții, nu mai există ușă între Mire și mireasă. Ei sunt una. Dar există o ușă care se închide în spatele lor, așa cum auzim la Sfânta Liturghie. O ușă care protejează mirii de fecioarele nebune.

Cinci fecioare nebune fac din ușă zid. Egoul separă într-atât pe una de alta, încât toate cinci, împreună, transformă separarea în izolare. Există, în mod paradoxal, un fel de „unitate” în separare. Egoul colectiv duce la o pandemie a egoului.

Pandemia egoului a dus la izolarea noastră. Pandemia nu a trecut. Abia acum începe să se vadă în restul corpului. În celulele trupului nostru. Apoi în lume. Și în cosmos. Pandemia creează spații goale și zidite. Nenuntite. Între celule. Între organe. Între oameni și ființe. Între planete și galaxii. Pandemia este moartea care și-a depășit, cu ajutorul egoului uman, condiția de separare. Devenind izolare. E moartea care pare că s-a întrupat, căpătând trup din zidurile egoului nostru. Noi am întrupat moartea. Am făcut-o persoană. Într-un fel spus, am ipostaziat-o. Și i-am dat nume nou: Pandemie.

Pandemia egoului e un cancer care a metastaziat. Care se hrănește artificial, din el însuși, se înmulțește, se împânzește precum celula de cancer care e rebelă, nemuritoare și feciorelnică, după cum ultimele studii științifice afirmă. Pandemia și-a început veșnicia de aici, de pe pământ. Egoul a creat o veșnicie a sa încă de aici, imitând modelul Sfintei Împărtășanii. A început aceasta de la căderea protopărinților și a continuat până în ziua de azi, când a devenit ego colectiv, pandemie. Globalismul este pandemie. Unitate în separare. Izolare.

Poate exista un vaccin împotriva unei pandemii? Cum ar putea o veșnicie egotică extinsă planetar, cosmic, să fie oprită de un vaccin? Pare imposibil.

Și, totuși, soluțiile mari sunt întotdeauna simple. Dacă piatra din capul unghiului acestei pandemii este egoul uman, atunci nu ne mai rămâne decât să o scoatem. Pentru a cădea toată această construcție egotică – pandemică. Să o aruncăm. Să lepădăm piatra egoului, a morții, a separării care a dus la izolare. Să rămânem goi. Lepădați de sine. Cu fața la Domnul Dumnezeul nostru, Care ne așteaptă cu haina de Împărat pe braț, cu sandalele în palmă și cu inelul comuniunii pregătit. Goi și cu inima zdrobită de pocăință. Căci numai pocăința zdrobește zidurile izolării și ale separării.

Doar așa, ușa dintre noi și Mântuitorul va dispărea și noi vom deveni una cu Mirele. Plini de Duhul Lui cel Sfânt. Întregi. Și deschiși, totodată. În a deveni persoane. Asemănători Lui. Atunci, celule noastre se vor umple de Duhul Lui. Și spațiile goale dintre noi vor dispărea. Trupul nostru se va umple. De El. Cel ce este piatra din capul unghiului, din mijlocul și centrul nostru. Iar centrul nostru va deveni centrul aproapelui nostru. Iar centrul aproapelui nostru va deveni centrul aproapelui lui. Și centrele noastre vor deveni umplute unul de celălalt. Prin El și pentru El. Și noi vom fi ca unul. Centru în centru. Biserici unul altuia. Într-o „pandemie” a plinului de El. Într-o Liturghie veșnică, cosmică. O Biserică multiplicată. Fagure de miere plin!

Atunci va fi isihia pe întreg pământul. Și în întreg Cosmosul. Și Arhanghelul Mihail se va auzi din cer: „Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!”. Iar celulele noastre din inima aproapelui nostru vor grăi: „Sfintele Sfintelor”.

Atunci va fi o zi nouă. Ziua în care noi toți vom fi ca una, pe deplin, în Domnul Nostru Iisus Hristos cel care a unit cerut și pământul și pe noi ne-a răscumpărat prin Întruparea, Moartea, Pătimirea, Învierea și Înălțarea Lui la cer, punându-ne pe noi pe scaunul Domniei Lui, la dreapta Tatălui. Amin!