Parabola seminței care trebuie să moară pentru a rodi
Ne e teamă să nu ne pierdem şi din această cauză rămânem închişi în limitele noastre şi nu vom da nici un rod. Atunci când murim pentru noi înşine, când ni se pare că începem să ne pierdem fără a ne mai putea regăsi, atunci rodul pe care îl producem este naşterea unei vieţi îmbelşugate, neegalate în frumuseţe, nesfârşit de roditoare.
Hristos ne-a lăsat numeroase imagini ale Împărăţiei Cerurilor, dintre care una îmi pare în mod special foarte potrivită aici: este parabola seminţei care trebuie să moară pentru a rodi. Fiecare dintre noi, gândind la sine, se poate percepe ca fiind una din aceste seminţe: uscată, cu contururi precise, având propria sa individualitate bine definită, diferită de o alta; noi putem vedea şi ţine în mână o asemenea sămânţă mică. Dacă sămânţa ar putea simţi şi gândi, s-ar speria la ideea că va fi aruncată în pământ şi că, în acest pământ, ceva teribil se va produce: sistemul ei de apărare se va sfărâma, ea se va descompune într-un sol dătător de viaţă, dar străin şi înfricoşător... Acelaşi lucru se întâmplă cu noi: ne e teamă să nu ne pierdem şi, din această cauză, rămânem închişi în limitele noastre, sterpi, cu teama de a nu ne pierde; şi nu vom da nici un rod.
Maica Domnului – smerenia care a încăput dumnezeirea
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro
