Instruirea exterioară, de cele mai multe ori, vatămă, pentru că dezvoltă în om o părere înaltă despre el însuşi. Apoi această părere se face zid, ce împiedică Harul lui Dumnezeu să se apropie de el. Dar dacă omul îşi va lepăda părerea ce o are despre el însuşi, cea falsă, atunci bunul şi bogatul nostru Părinte îl va îmbogăţi cu luminoasele Lui tâlcuri dumnezeieşti. Când însă ticălosul om are o părere înaltă despre el însuşi şi o păstrează în creier, atunci rămâne numai creier şi trup, necunoscând Harul Duhului Sfânt. Adică multele cunoştinţe pot pricinui umflarea capului, făcându-l aerostat. Atunci îl pândeşte primejdia, fie să se spargă în aer (cu schizofrenia), fie să se prăbuşească (cu mândria) şi să se facă bucăţele. De aceea, cunoaşterea va trebui să fie urmată de frica lui Dumnezeu şi să meargă împreună cu lucrarea practică, pentru ca să existe astfel un echilibru. Cunoaşterea seacă vatămă.

Când intră egoismul la mijloc şi vorbesc ca să fiu admirat pentru cugetările mele cele bune, atunci intră în acţiune legile duhovniceşti ca să-mi revin. Când însă lucrul acesta se face mereu, deranjează. Dacă un fir de păr intră o dată în ochi, îl irită puţin. Dar dacă intră mereu pricinuieşte o iritaţie mare. Aşa şi aici, se produce o iritaţie duhovnicească. Atunci când un om este inteligent şi face o lucrare cu uşurinţă, trebuie să se topească de recunoştinţă în faţa lui Dumnezeu şi să-i mulţumească zi şi noapte pentru că i-a dăruit inteligenţă şi a putut face acea lucrare fără să se ostenească. Iar dacă nu-i mulţumeşte, aceasta dovedeşte o mare nerecunoştinţă.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 228-229)