Părintele Adrian s-a născut în ziua Sfântului Sfinţit Mc. Patrichie, episcopul Prusiei, la 19 mai 1957, în oraşul Hârlău, ca cel de-al treilea copil al familiei Elena şi Gheorghe Coşmincu, fiind botezat de Părintele Constantin Constantinescu în Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, având-o ca naşă de botez pe Profira Onică, strămutată şi ea de mult timp la cele veşnice.

După terminarea studiilor gimnaziale în oraşul natal, între anii 1975-1980 a urmat cursurile Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ, secţia Pastorală.

După examenul de diplomă, respectiv de bacalaureat, nu s-a înscris la facultate ci, la 11 august 1980, s-a căsătorit cu domnişoara Felicia Oprea din oraşul Hârlău, pe atunci absolventă de liceu, astăzi juristă de profesie, licenţiată a Facultăţii de Ştiinţe juridice şi Administrare publică din cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi şi cu o specializare în Managementul European.

Taina Sfintei Cununii le-a fost oficiată în Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din oraşul Hârlău de către Părintele Constantin Cârlan, avându-i ca naşi de cununie pe regretata familie Melania şi Filip Ruja.

După satisfacerea stagiului militar în cadrul Centrului Militar Judeţean Iaşi, în perioada 1980-1982, şi după susţinerea examenului de capacitate, tânărul Adrian Coşmincu a fost hirotonit diacon în ziua Sfântului Mucenic Iachint şi a Sfântului Ierarh Anatolie, Patriarhul Constantinopolului, pe 3 iulie 1982; cinci zile mai târziu, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, pe 8 iulie, a fost hirotonit preot pe seama Parohiei „Sfântul Gheorghe” – Româneşti din Protopopiatul Hârlău.

Ambele hirotonii au fost săvârşite de Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pe atunci Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

A păstorit Parohia Româneşti între anii 1982-1990, timp în care Părintele Adrian Coşmincu a restaurat, consolidat şi pictat biserica şi a construit o nouă casă parohială.

Tot ca preot al Parohiei Româneşti, între anii 1985-1987, sfinţia sa a urmat cursurile Institutului Teologic de grad universitar din Bucureşti, pe care, din motive obiective, a fost nevoit să le întrerupă, prioritare fiind la acea vreme familia şi activităţile pastoral-misionare şi administrative din parohie.

După o frumoasă activitate liturgică, pastoral-misionară şi edilitară desfăşurată în Parohia Româneşti timp de şapte ani, Părintele Adrian Coşmincu s-a transferat în Parohia „Buna Vestire” din localitatea Bădeni, unde, în cei trei ani de slujire – 1990-1993 – a consolidat, restaurat şi pictat biserica în tehnica al-fresco şi a înlocuit mobilierul de la interior – catapeteasma şi strănile – cu altul sculptat în lemn de stejar.

După trei ani de slujire în Parohia Bădeni, în anul 1993 Părintele Adrian s-a transferat în Parohia „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din localitatea Cepleniţa unde, în cele aproape trei decenii de pastoraţie, 1993-2020, a restaurat şi consolidat biserica şi a construit o frumoasă casă de prăznuire.

În paralel cu lucrările din Parohia Cepleniţa, Părintele Adrian a construit din temelie biserica cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din localitatea Bahlui, multă vreme filia Parohiei Cepleniţa, casa de prăznuire şi turnul clopotniţă; tot atunci s-a realizat pictura bisericii, mobilierul şi s-au achiziţionat cele necesare cultului.

În semn de mulţumire, Părintele Adrian a fost onorat prin hirotesie de către Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, cu rangul administrativ de sachelar.

În cele aproape patru decenii de slujire preoţească, pe plan pastoral–misionar şi liturgic, Părintele Adrian a slujit cu multă râvnă Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi ierurgii ale Bisericii – slujea frumos şi predica pe înţelesul tuturor – ţinând cuvinte de învăţătură, dar şi cateheze pentru tinerii şi copiii din parohie, păstrând totodată relaţii de colaborare spirituală cu cadrele didactice.

Pe plan cultural, deşi nu a scris cărţi, dincolo de faptul că era nelipsit de la conferinţele şi şedinţele preoţeşti sau de la cele organizate de autorităţile locale cu prilejul Zilei Eroilor cu veterani de război, istorici, oameni de cultură, sfinţia sa a fost un filatelist şi numismatician prin excelenţă şi, pe lângă această frumoasă preocupare, în timpul liber, cosea goblenuri.

Pe plan social, sfinţia sa, secundat şi de doamna preoteasă, a ajutat, sprijinit fiind de nenumăraţi oameni cu dare de mână, cu alimente şi îmbrăcăminte, foarte multe familii sărace, bătrâni singuri, copii orfani şi persoane cu dizabilităţi, atât din parohia sfinţiei sale, cât şi din alte parohii, însumând un număr de peste 2600 familii beneficiare. Cât i-a stat în putere a căutat să le mai uşureze suferinţa celor săraci.

Iată ce spunea domnul primar al comunei Cepleniţa despre implicarea părintelui Adrian în derularea programelor social-filantropice: „Parohia, prin Părintele Adrian Coşmincu, a reprezentat întotdeauna un partener important în derularea proiectelor social-filantropice pe care le-am desfăşurat la nivelul locuitorilor satului, precum şi a colectelor pentru comunităţile sinistrate în cazul calamităţilor naturale: inundaţii, incendii, alunecări de teren etc.”. Mare lucru este aţi scoate semenii din nevoi atunci când situaţia o cere. De aceea, sfinţia sa era conştient de faptul că binele făcut celor în lipsuri şi suferinţe ajută şi dincolo de mormânt; ele contribuie într-un mod cu totul special la sensibilizarea Mântuitorului Iisus Hristos în ziua Înfricoşătoarei Judecăţi când „ne vor judeca faptele noastre”. Aceasta înseamnă că sentinţa finală va depinde exclusiv de faptele noastre cele bune, de felul în care am gestionat suferinţele şi lipsurile semenilor.

Ca om, după cum ne spun cei care l-au cunoscut, fie în calitate de colegi de seminar, facultate sau de slujire, fie în calitate de prieteni, Părintele Adrian „a fost un om deosebit, cu mult bun simţ, prietenos cu toată lumea, amabil şi darnic până la sacrificiu, volubil, jovial, harnic, sociabil şi neconflictual; într-un cuvânt: a fos un diplomat prin excelenţă”.

Ca familist, părintele a fost un familist convins, care şi-a iubit şi respectat preoteasa şi cei trei copii pe care i-a crescut în frică de Dumnezeu: Vasile, fiul cel mare, astăzi preot, Adrian, cântăreţ bisericesc, şi Alexandru, asistent medical, care în ultimii 10 ani s-a ocupat în mod exclusiv de sănătatea tatălui său; şi-a iubit şi cinstit părinţii: pe Gheorghe, tatăl său, plecat de mult la Domnul, şi pe Elena, mama sa, prin sufletul căreia, astăzi, la cei 92 ani, trece sabia durerii despărţirii de fiul ei pe care trebuie să-l îngroape; şi-a iubit fratele şi sora, pe Constantin şi Mariana, cu care şi-a împărţit bucuriile, reuşitele, lipsurile dar şi necazurile copilăriei; şi-a iubit nepoţii: David Ioan, Eduard Adrian şi Iustin Alexandru, pe care i-a vegheat din primele clipe ale naşterii lor; într-un cuvânt, şi-a iubit şi preţuit rudele de aproape şi de departe, rugându-se pentru ele în egală măsură.

Ca preot, a fost iubit şi apreciat de enoriaşii din parohiile pe care le-a păstorit, de cei pe care i-a botezat, cununat, spovedit şi împărtăşit; de toţi cei pentru care s-a rugat şi de toţi cei cu care şi prin care şi-a împlinit cu responsabilitate şi caracter proiectele enumerate mai sus în cele aproape patru decenii de slujire preoţească.

Sigur, acestora ar fi putut să li se adauge şi alte decenii de slujire a Părintelui Adrian la altarul Bisericii, dacă Dumnezeu nu l-ar fi cercetat cu o suferinţă ireversibilă. Nu întodeauna cauza bolii o constituie păcatul, asta nu înseamnă că preoţii, oameni fiind, sunt absolviţi de păcat, ci au fost şi sunt oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu care au suferit şi suferă, fără ca bolii să îi fi premers păcatul.

În astfel de situaţii, suferinţa face parte din pedagogia exclusivă a lui Dumnezeu. Şi nu atât pentru cel care suferă şi care îşi acceptă suferinţa şi, implicit, sfârşitul acesteia cu încredere în Dumnezeu şi în învierea sa spirituală, cât pentru cei din jur. Vidul şi imobilitatea fizică pe care le creează suferinţa sunt umplute adesea cu prezenţa şi dragostea familiei care îl înconjoară.

Dumnezeu să-i primească suferinţa Părintelui Adrian Coşmincu ca pe o ardere de tot, ştiut fiind faptul că suferinţa transfigurează!