Anul acesta s-au împlinit (pe 10 aprilie) 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai cunoscuți duhovnici pe care i-a avut Biserica, Părintele Cleopa, prilej pentru mine de a rememora câte ceva din întâlnirile cu cel pe care, sunt pe deplin încredințat, "l-a mâncat raiul". A intrat de tânăr în mănăstire, la vârsta de 17 ani, în luna decembrie a anului 1929, si, 69 de ani mai târziu, în aceeași ultima luna din an, în aceeași mănăstire Sihăstria (care avea rangul de schit la momentul intrării sale in obște), avea să se reîntalnească cu frații săi, mai înainte mutați la Domnul. Predicile lui au deranjat regimul comunist încă de când s-a instalat la putere, încât, după ce a fost arestat pentru o vreme, a preferat să se retragă în munți din calea persecutorilor săi. Prima astfel de retragere "la pustie" a fost chiar în 1948, a doua între anii 1952-1954 (împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, un alt duhovnic extrem de iubit de popor), iar cea de a treia în anul 1959, pentru o perioadă de aproximativ 5 ani. Acolo, în liniștea codrilor, avea să sporească duhovnicește, să adauge lacrimi peste lacrimi de pocăință și să se curațească de toată patima trupească. Așa încât cuvântul său devenea din ce în ce mai puternic, spre disperarea politrucilor atei, găsind mereu mai mult ecou în inimile pelerinilor sau, mai ales, ale celor care-i îngenuncheau sub patrafir.

Deși un subiect foarte drag și fascinant pentru un jurnalist creștin, am avut dintotdeauna un soi de reținere în a aborda "subiectul Cleopa". Am îndrăznit să scriu în presă despre Părintele care transforma cerdacul de la Sihăstria în "rezervație de îngeri" abia în decembrie 1998, la doar câteva zile dupa ce se aflase vestea care a îndurerat miile de pelerini care-l cercetau spre a-i auzi învățăturile, iar textul a fost publicat în chiar paginile acestui ziar (mai exact, în "Monitorul Religios"). Atunci relatam una dintre întâlnirile pe care le-am avut cu Părintele Cleopa împreună cu alți patru tineri (dintre toți, azi doar unul nu este preot, dar e misionar prin arta sa de a "scrie cu lumină"). De atunci, de fiecare dată când m-a ispitit gândul de a scrie despre Părintele Cleopa, ceva ma oprea chiar înainte de a începe prima frază. La urma urmei, ce aș putea să spun?

Si totuși, m-a frământat adesea gândul de a descifra misterul atracției harismatice pe care o exercita acest om cu viață sfântă. Cum se explica rândul nesfârșit de pelerini care veneau să-l vada pe "moșul putregai"? De ce cuvinte pe care le citisem în Scriptură sau in cărți, aceleași cuvinte, căpătau putere când le rostea Avva, se înfingeau în inimă și îi curățau rănile ca un bisturiu muiat în miere? Care era, în fine, secretul "fenomenului" Cleopa? Știu, sunt o sumedenie de explicații la indemână, sute de pagini ale unor zeci de autori au încercat să înjghebeze răspunsuri, cum ar fi: era un om de o smerenie autentică, pe care o apreciau chiar și cei necredincioși; era un om care trecuse prin filtrul său învățăturile Sfinților Părinți și, după ce le digerase bine, ca o harnică albină, ne oferea mierea Cuvântului; ducea o viață sfântă, de parcă n-ar fi avut trup pamântesc (poate de aceea, ghicindu-ne gândurile, se și tot "lăuda" cu neputințele și cu bolile sale); era un misionar statornic, care întorsese mii de suflete la credință fără să meargă din ușă in ușă, ca unii propovăduitori "post-moderni"; și aprecierile ar putea continua (aproape) la nesfârșit. Despre oamenii în care Dumnezeu își arată puterea Sa poți vorbi oricât de mult, fără a avea sentimentul că ai epuizat subiectul, așa cum nu există limite în a-L lăuda pe Cel fără de limite. Căci nu persoana umană este cea pe care o (bine)cuvântăm, ci pe Dumnezeu Însuși care a sfințit cu Duhul Său cel Sfânt acea persoană.

Cum L-am putut vedea pe Hristos

Într-o zi însă, ca într-o străfulgerare, i-am descifrat misterul. Un vrednic ierarh si, totodata, un mare teolog vorbea mulțimii despre dragostea pe care trebuie să o avem noi pentru semeni. Și spunea ceva șocant: a-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 39) nu este de ajuns. (Cum adică?, m-am burzuluit eu în inima mea. Nu am învățat noi de atâtea ori ca există un soi de "limită" cu înțelepciune trasată pentru ca dragostea pentru aproapele să nu fie transformată în dragoste patimașă? "Ca pe tine însuți" inseamnă și că vei acorda celuilalt toată cinstea, dragostea și ajutorul pe care ți le acorzi și ție, dar mai înseamnă și că toate acestea se acordă cu dreaptă socoteală, nici mai mult, nici mai puțin.) La Evanghelia după Ioan însă - continua ierarhul tâlcuirea - găsim un nivel superior al iubirii pentru aproapele. Acolo Iisus le spune ucenicilor: "Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul" (Ioan 13, 34). Adică limita, "etalonul" nu-l reprezintă dragostea pentru propria mea persoană, ci dragostea lui Hristos pentru fiecare dintre noi. Continuarea, în Ziarul de Iași