Iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte pe marele luminător şi dascăl al lumii, pe stâlpul şi întărirea Bisericii, pe propovăduitorul pocăinţei care a fost Sfântul Ioan Gură de Aur.

Este cu neputinţă a vorbi după vrednicie despre viaţa, învăţăturile şi suferinţele acestui prealuminat ierarh al Bisericii lui Hristos. Aşadar să spunem pe scurt viaţa, faptele şi învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur, spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sunetelor noastre.

Acest mare ierarh s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa elinească. Tatăl său, dregător împărătesc, se numea Secund, iar mama sa se numea Antuza. Îndată după naştere tatăl său a murit, iar mama sa, renunţând la căsătorie, s-a jertfit pentru el. Când a ajuns în vârstă, a fost dat la învăţătura înţelepciunii elineşti lui Libanie sofistul şi Andragatie filosoful, deprinzând de la ei frumoasa vorbire şi filosofia. Apoi, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat credinţa elinească şi a primit botezul de la Meletie, episcopul Antiohiei. Apoi, cu darul lui Dumnezeu, s-a botezat şi mama lui.

După ce îşi continuă studiile la Atena, se întoarce în patrie la Antiohia şi îngrijeşte de mama sa, până ea se duce la Domnul. Apoi, renunţând la deşertăciunea acestei vieţi, o părăseşte şi intră în nevoinţa monahală, la o mănăstire din apropiere. În puţină vreme a sporit atât de mult că întrecea pe toţi ceilalţi cu râvna, cu rugăciunea, cu smerenia şi dragostea. Tot din tinereţe fericitul Ioan a început a scrie şi cărţi de învăţătură creştină pentru preoţie, pentru smerenie şi pocăinţă, precum şi o epistolă către monahul Teodor, plină de mult folos, pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi al mângâierii Sfântului Duh. Despre acest dar s-au descoperit unui monah cuvios cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mânăstire, următoarele:

Într-o noapte, rugându-se mult, a fost răpit cu mintea la cer şi a văzut o vedenie ca aceasta: Doi bărbaţi luminati, pogorându-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucitoare ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde el îşi făcea rugăciunile sale. Unul din ei ţinea o hârtie scrisă, iar altul nişte chei. Ioan, văzându-i pe dânşii, s-a înspăimântat şi s-a închinat până la pământ, iar ei luându-l de mână, l-au sculat, zicând: "Nădăjduieşte şi nu te teme!" Ioan a zis către dânşii: "Cine sunteţi voi, domnii mei?" Iar ei i-au răspuns:

"Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul Sfânt, pentru curăţia inimii tale, pentru că suntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos".

Cel dintâi, întinzându-şi mâna sa, i-a dat hârtia, zicând:

"Primeşte hârtia aceasta din mâna mea, că eu sunt Ioan cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului, la Cina cea de Taină, şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă ţie a cunoaşte toate adâncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci să astupi cu cuvintele tale gurile ereticilor şi ale iudeilor hulitori, care grăiesc fărădelegi asupra Dumnezeului nostru".

Apoi întinzând şi celălalt mâna, i-a dat cheile, zicând:

"Primeşte acestea, că eu sunt Petru căruia îmi sunt încredinţate cheile împărăţiei, îţi dă ţie Domnul cheile sfintelor Biserici, şi pe care vei lega, să fie legat, şi pe care vei dezlega, să fie dezlegat". Fericitul Ioan, plecându-şi genunchi, s-a închinat lor, zicând: "Cine sunt eu ca să primesc şi să port nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind om păcătos şi mai nevrednic decât toti oamenii?"

Iar Sfinţii Apostoli, care se arătaseră, luându-l de mâna dreaptă, l-au ridicat, zicând: "Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie. Apoi nu tăinui darul dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sângele Său, ca să-i mântuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvântul lui Dumnezeu fără încetare. Adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Nu te teme, turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. (Luca 12, 32). Deci şi tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos Dumnezeul nostru a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Vei avea multe necazuri pentru dreptate, dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni împărăţia lui Dumnezeu!"

Acestea zicând, l-au însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, dându-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Şi era fericitul Ioan ca o făclie în sfeşnic atât pentru călugării din mănăstire, cât şi pentru credincioşii care veneau la el să-i ceară ajutor. Incă s-a învrednicit şi de darul vindecării bolilor. A venit odată un om bolnav de cap să se vindece, iar Cuviosul Ioan i-a spus: "Dacă ai credinţă tare în Iisus Hristos şi părăseşti pentru totdeauna patimile care te stăpânesc, vei vedea slava lui Dumnezeu!" Bolnavul a răspuns:

"Cred, părinte, şi voi face tot ce-mi vei porunci!" Apoi apucând haina Sfântului Ioan, a pus-o pe capul lui şi s-a vindecat. Pe un altul l-a vindecat de lepră, iar pe un leu care ieşea la drum şi ucidea pe oameni, fericitul l-a ucis numai cu semnul Sfintei Cruci.

Dorind mai multă linişte, Sfântul Ioan s-a dus la pustie în munte şi s-a nevoit acolo singur doi ani de zile. Apoi, îmbolnăvindu-se, s-a reintors la mânăstire, iar patriarhul Flavian l-a hirotonit preot, deşi un timp a fugit de preoţie, socotindu-se ne­vrednic. Când i-a pus mâinile pe cap s-a văzut Duhul Sfânt ca un porumbel alb pe capul lui şi toti se minunau de acest mare har primit de la Dumnezeu. În fiecare sărbătoare Sfântul Ioan ţinea cuvânt de învăţătură în mânăstire şi mai ales în catedrala patriar­hală din Antiohia. Iar credincioşii alergau de pretutindeni să-i asculte cuvintele, căci curgeau ca un izvor de miere din gura lui şi hrăneau sufletele tuturor cu căldura credinţei şi a dragostei de Dumnezeu.

Odată, pe când predica în biserică, o femeie din mulţime, neînţelegând adâncul cuvintelor lui, a zis cu glas tare: Învăţătorule duhovnicesc, sau mai bine să-ţi zic Ioane Gură de Aur (greceşte se zice: "Hrisostom"), fântâna ta este adâncă iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate ajunge la adâncimea cuvintelor tale!

Din ziua aceea Sfântul Ioan este cunoscut în toată lumea sub acest nume, căci ziceau credincioşii din Antiohia: "Deşi o femeie a zis cuvintele acestea, dar Dumnezeu i-a dat acest nume!"

Iubiţi credincioşi,

Aşa de minunată a fost creşterea duhovnicească a Sfântului Ioan Gură de Aur, încât era renumit în toată Siria şi până la împăratul Arcadie din Bizanţ. Apoi, murind patriarhul Nectarie al Constantinopolului, toti l-au ales pe Sfântul Ioan patriarh în locul lui, prin pronia lui Dumnezeu şi cu sfat de obşte. Aceasta s-a întâmplat în anul 397, iar în februarie 398 a fost hirotonit episcop şi a urcat pe scaunul patriarhal. Timp de şapte ani, cât a fost patriarh, Sfântul Ioan Gură de Aur a uimit pe toţi cu nevoinţa sa aspră, cu adâncul învăţăturii, cu mila şi marea grijă pentru săraci, pentru văduve şi bolnavi.

Acest mare păstor al Bisericii lui Hristos postea foarte mult căci mânca pâine de orz şi apă, o dată pe zi, se culca pe jos sau rezemat de scaun, se îmbrăca cu haine din cele mai modeste şi dormea 2-3 ore pe noapte. Apoi citea şi cugeta ziua şi noaptea la Sfânta Scriptură şi învăţăturile Domnului şi ale Sfintilor Apostoli. Dar nu numai citea, ci predica permanent în biserică şi rostea cuvinte de învăţătură pline de înflăcărare ca un adevărat păstor cu inimă de preot şi cu gură de aur.

El nu vorbea învăţături înalte şi dogme greu de înţeles. Ci, mai ales, vorbea cuvinte de învăţătură morală, despre faptele bune, despre păcate care ucid sufletul, despre Rai şi iad şi despre Judecata cea de Apoi. Combătea mai ales lăcomia de avere, desfrânarea, zavistia şi ura dintre oameni. Iar dintre faptele bune vorbea cel mai mult despre pocăinţă, despre rugăciune, despre mergerea la biserică, despre iubirea aproapelui şi mai ales despre milostenie. Nimeni n-a vorbit mai mult şi mai frumos în Biserica lui Hristos despre pocăinţă şi despre milostenie ca Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea s-a şi numit de toţi "dascălul pocăinţei şi părin­tele săracilor".

Dar nu numai că predica Cuvântul lui Dumnezeu, ci împlinea şi cu fapta. Că nimeni nu era mai milostiv în Constantinopol ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Apoi hrănea din averea Bisericii sute de săraci, bolnavi, văduve şi copii orfani. Apăra văduvele şi pe cei nedreptăţiţi la judecată, îngrijea de călugări şi de mânăstiri, făcea case pentru străini şi bolniţe pentru bolnavi şi rânduia peste tot preoţi şi episcopi buni, iar pe cei smintitori şi răi îi caterisea şi-i ex­cludea din preoţie.

De asemeni, Sfântul Ioan G ură de Aur a scris în viata sa zeci de cărţi de învăţătură, cărţi de predici şi cărţi cu explicarea Sfintei Scripturi, începând de la Facere şi până la Sfintele Evanghelii şi Epistolele Sfântului Pavel, pentru care avea o mare evlavie. Dintre toate o mică parte s-au tradus şi tipărit şi în limba română, precum: Mărgăritarele, Împărţire de grâu, Puţul, Comentarii la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel, Comentariu la Sfânta Evan­ghelie după Matei şi altele.

Din cauză că mustra în fată păcatul şi mai ales pe boieri, pe dregători şi pe cei ce făceau nedreptate săracilor şi văduvelor, s-au pornit cu mare ură şi zavistie asupra sa unii curteni din preajma împăratului Arcadie şi chiar împărăteasa Eudoxia, o femeie plină de mândrie şi de lăcomie. Încă şi unii episcopi şi clerici s-au unit cu împărăteasa împotriva Sfântului Ioan şi îl pârau la împăratul, cerând surghiunirea şi scoaterea lui din scaunul patriarhal. Apoi, când împărăteasa a luat cu sila via văduvei Calitropia şi aceasta a alergat la părintele săracilor, adică la Sfântul Ioan Gură de Aur, îndată păstorul cel bun a mustrat în biserică lăcomia Eudoxiei şi s-a dus la împăratul să ceară înapoi via văduvei.

Din ziua aceea împărăteasa cu toţi cei de un gând cu dânsa a convins pe împărat şi pe unii episcopi să scoată din scaun pe marele dascăl al Bisericii lui Hristos, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele săracilor şi propovăduitorul pocăinţei. Arcadie împăratul, crezând minciunile soţiei sale, în anul 403 a scos din scaun pe marele patriarh şi l-a trimis în Bitinia. Dar îndată s-a făcut un cutremur mare în Constantinopol şi Eudoxia a cerut împăratului să-l aducă pe Sfântul Ioan din nou în scaunul său. Dar n-a durat mult şi s-a pornit altă tulburare. Împărăteasa şi-a ridicat o statuie de argint nu departe de biserică şi se făceau spectacole în fala ei, încât nu se putea sluji sărbătoarea în biserică. Atunci Sfântul Ioan, mustrând această fărădelege cu aspre cuvinte, ca o practică păgână intrată în creştinism, împăratul cu toţi ai săi au trimis noaptea ostaşi înarmaţi şi au scos pe Sfântul Ioan Gură de Aur din biserică şi l-au dus în exil pe ascuns, tocmai în cetatea Cucuzo din Arabia. În urmă, mânia lui Dumnezeu a venit peste Constantinopol. Că un foc uriaş a ars acoperişul bisericii Sfânta Sofia şi o parte din clădiri şi din palatul împărătesc şi toţi au cunoscut că este pedeapsa Dreptului Judecător.

Marele ierarh al Bisericii lui Hristos a stat puţin la Cucuzo, apoi a fost trimis în Armenia. Căci, pătimind multe chinuri pe cale de la ostaşi, a slăbit de tot şi a rămas în oraşul Cumani. Simţindu-şi aproape sfârşitul, a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, apoi, sărutându-i pe toţi, i-a binecuvântat şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, la 14 septembrie, 407, zicând aceste cuvinte: SLavă Lui Dumnezeu pentru toate! Este rugăciunea cea mai frumoasă care ne-a rămas de la acest mare ierarh.

Moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur au stat la Cumani 32 de ani, până ce împăratul Teodosie cel Mic le-a adus la biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.

După moartea sa, împărăteasa Eudoxia şi toţi cei de un cuget cu dânsa au fost aspru pedepsiţi şi scoşi din dregătorii, căci au ucis pe nedrept un aşa mare părinte şi luminător al Bisericii creştine. Apoi cu grele chinuri murind împărăteasa, i-a tremurat mormântul 32 de ani, până când moaştele Sfântului Ioan au fost aduse în Constantinopol şi atinse de mormântul ei, în semn de iertare. Aşa pedepseşte Dumnezeu pe cei ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos şi a slujitorilor Lui.

Episcopul Adelfie, iubind mult pe Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu să-i descopere în care ceată de drepţi se află acest stâlp al Bisericii. Pe când se ruga în biserică, îngerul Domnului i-a arătat cetele sfinţilor şi ale drepţilor. Dar Sfântul Ioan nu era acolo. Şi s-a mâhnit Adelfie şi a început a plânge că nu l-a văzut pe părintele său sufletesc. "Pentru ce plângi?" l-a întrebat îngerul. Iar el a zis: "Pentru că nu am văzut pe Sfântul Ioan Gură de Aur!" Atunci i-a răspuns îngerul: "Pe Ioan vrei să-l vezi? Pe propovăduitorul pocăinţei? Pe acela nu-l poate vedea nici un om cât este în trup, căci el stă înaintea scaunului Preasfintei Treimi cu Heruvimii şi Serafimii, slăvindu-o neîncetat".

Iubiţi credincioşi,

Iată, pe scurt, viaţa plină de sfinţenie dar şi de grele încercări ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ne cucerim de viaţa lui înge­rească, de înţelepciunea lui duhovnicească, de cuvintele lui care întorc la pocăinţă şi mângâie sufletele. Dar mai ales ne uimim de râvna, de curajul şi de bărbăţia cu care a păstorit Biserica lui Hris­tos. El nu s-a uitat la faţa oamenilor, nu s-a temut de cei ce poartă, sabie, nu s-a biruit de daruri de laude şi de cele trecătoare. Ci a mărturisit pe Hristos cu putere şi îndrăzneală, a combătut păcatul şi l-a mustrat fără frică, necăutând la faţa omului, a rostit cuvânt de învăţătură cu timp şi fără timp şi a luat apărarea săracilor, a văduvelor şi a celor asupriţi. Cu acest mare ierarh şi păstor al Bisericii se împlinesc cuvintele Mântuitorului, Care zice: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu are grijă de oi (Ioan 10, 11- 13).

Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a pus sufletul pentru oile sale. Şi a pus şi râvna şi mintea şi cuvintele gurii sale şi mâna cea grabnic scriitoare, şi averea Bisericii a pus-o în slujba sărmanilor şi curajul său l-a pus în apărarea adevărului şi mărturisirea lui Hristos. De acest fel de păstori are nevoie Biserica în zilele noastre, dacă vrem să ne izbăvim de secte, de beţie, de desfrâu şi nedreptate. Deci să-L rugăm pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători buni la secerişul Său (Luca 10, 2). Este atâta neghină între oameni, atâta neunire între creştini, atâta dezbinare în unele familii şi atâtea patimi în inimile noastre! Oare când vom începe să lucrăm cu adevărat ogorul sufletelor noastre? Când vom începe a smulge patimile şi răutăţile din inimile noastre ca să intre Hristos în noi?

Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este "apostolul pocăinţei, care se roagă în faţa Preasfintei Treimi pentru noi toţi". Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoinţa lui şi sfinţenia vieţii lui. Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreştinarea ţării noastre şi mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreştineze pe daci şi pe sciţi şi avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian şi cu călugării sciţi. Să nu uităm că avem în ţară numeroase biserici cu hramul Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfinţii Trei Ierarhi. Apoi să citim cuvintele sale de învăţătură care sunt dumnezeieşti. Iar când suntem în ispite şi necazuri să nu slăbim, nici să cârtim, că nu răbdăm noi mai mult decât au răbdat sfinţii. Să ne aducem aminte de sfaturile lui care încep cu pocăinţa şi rugăciunea şi se sfârşesc cu milostenia şi iertarea.

Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru a ne rândui păstori sufleteşti cât mai buni. Să ne rugăm pentru toată lumea şi pentru părinţii noştri duhovniceşti, căci ei priveghează pentru sufletele noastre, ca cei ce vor da seama.

Încheiem cu îndemnul de a nu deznădăjdui în greutăţile şi suferinţele acestei vieţi. Ci să cerem în toate ajutorul de sus şi să repetăm cât mai des rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 245-252)